Thursday, 29 May 2014

Viata e simpla, noi o complicam

Asa afirma unii.
Personal, nu sunt de acord.
Pentru multi nu este totul alb sau negru, majoritatea are viata colorata-n in variate nuante de gri.

Cand eram mica, pe vremuri comuniste, parca intr-adevar, viata era simpla.
Cel putin pentru mine. Nu voiam nimic, ma multumeam cu tot ce-mi dadeau parintii mei, nu ma plangeam, stiam ca maine se va derula exact ca azi, si tot asa. Si eram atat de fericita... . Frati multi, veselie, unitate, toti munceam cot la cot; parintii prezenti, activi.
Stiam ca atunci cand voi fi mare, voi termina scoala si voi merge la munca, ma voi casatori, imi voi construi o casa si voi fi ajutata de toate rudele si vecini. Apoi voi face copii, voi imbatrani si... gata.
Dar cand am crescut, nimic nu a mers cum am gandit. Dar absolut nimic.

Comunismul a cazut, nu ne-am mai multumit cu a avea un put pe strada, dar am vrut unul in fiecare curte, si apoi apa in casa. Si cum vedeam ca vecinii ridicau o casa mare, noi voiam una si mai mare.
Ne-am luat si am plecat printre straini, suportand cu stoicism umilinte si discriminari, oboseala infinita.
Numai gandul ca vom avea ceva mai mult decat vecinii, ne-a dat curaj si ne-a intarit.
Am stat departe de familie ani de zile si-ncet incet ni s-a scurs viata... copiii au crescut, nu se mai multumesc cu blugi de 50 de ron, vor tenisi Converse, ochelari Ray - Ban, Bmw, etc.etc. Mereu vor ceva, altceva, mai mult, si mai mult, si din nou...
Parintii au nevoie; fratii au probleme; nepotii se insoara; vine grindina ne sparge acoperisul, geamurile; ploua la infinit ne distruge munca de ani de zile... .
Viata rezerva surprize... placute, da, dar si neplacute. Oricat am nega evidentele, este de ajuns sa ne uitam in jur, la cei apropiati, la cei dragi, la cei ce iubim, si observam instant ca viata nu este deloc simpla.
Decat pentru unii.
Poate mai norocosi, poate mai putin sensibili, mai egoisti sau, cine stie, mai puternici.
Vreau sa spun, cum poate o astfel de viata sa fie simpla? 
Pentru cine, cum?
Chiar daca NU vreau o casa mai mare, o masina, haine de firma; oricat nu as avea copii care sa-mi ceara Converse sau sa fuga de acasa, tot nu vad viata simpla.
Ca nu sunt singura pe lume si nu am puteri supranaturale; am o inima, am sentimente si mi se rupe sufletul cand ceilalti sufera pe langa mine.

Chiar mi-ar placea sa aflu cum trebuie sa privesti viata, din ce prisma, ca sa fie simpla.
Ca eu, oricat ma straduiesc, nu vad toata simplicitatea asta.

Tuesday, 27 May 2014

Radio Romania Cultural

Dragii mei cititori, in seara asta (marti - 27 mai 2014) sunt invitata in emisiunea domnului Florin Vasiliu, de la  22.00-22.50 (va fi intre, cam 30 de minute)
Mai multe detalii aici. Emisiunea se numeste "Idei in nocturna - Blogcultura"
Cine vrea sa ma asculte este invitat sa tina radioul deschis pe Radio Romania Cultural.
Postul are, evident, un site on line unde transmite totul in direct (streaming), pentru cei ce nu au radio, sau care sunt in afara tarii.

Voi reveni cu impresii dupa emisiune.
Sunt extrem de emotionata si onorata.
Nu reusesc sa scriu prea multe.

Va astept cu drag.

Monday, 26 May 2014

Eleganta are un parfum paradiziac

Eleganta la femei este o adevarata arta si, deseori, costa o avere.
Sa fii eleganta este foarte greu, parerea mea, daca ai gusturi proaste.
Nu e ca sunt mai multe versiuni ale elegantei, ci sunt mai multe gusturi/idei strict subiective.
Oricat de mult s-ar stradui o femeie sa fie eleganta, cheltuind adevarate averi in bijuterii, haine, incaltari, eu zic ca sa fii eleganta poate costa foarte putin.
Pentru o femeie este de ajuns naturaletea, putina delicatete si foarte mult sex appeal.
Iar sex-appeal-ul nu se poate invata. Cu el te nasti, ori il ai, ori nu. Poti face cate cursuri vrei, poti studia ani, poti fermeca un nestitutor, dar niciodata nu poti fermeca pe cine cauta ceva ce nu se vede, doar se simte.
Poti etala diamante cat un ochi de pisica, pantofi de aur, rochii din matasea cea mai fina, daca nu ai grazie, nu esti eleganta.

Pentru barbati, se zice ca este mult mai simplu.
Si eu nu pot decat sa fiu de acord. Mai ales că toată lumea a aflat până acum ce anume mă deranjează cel mai mult la un bărbat. Nu?
--- Cum nu?
Dar am scris de atâtea ori, nu se poate asa ceva!
Nu, numai faptul că suntem de pe planete diferite (şi deseori creierul lui este mama), dar, mai ales, parfumurile prost alese, sau uzul lor în exces.
Am avut atat de multe experiente negative incat am ajuns sa recomand multora doar apa si sapunul.
Parfumul sa-l lase celor care stiu cum sa se foloseasca de el, pentru a placea, seduce, si nu pentru a face florile sa se usuce cand trece pe langa ele. Ori sa urle cainii, sa miaune pisicile, etc.

Dar am avut si experiente pozitive...
Cand m-am oprit in loc, dupa ce a trecut un barbat, si am fugit dupa el intrebandu-l deschis ce parfum avea.
Imediat m-am dus sa-l cumpar, sa-l daruiesc cuiva drag ce a avut enorm succes apoi. Si-n ziua de azi imi multumeste.

Cel mai sexy barbat, pentru mine, este acela imbracat la costum si cravata. Din nefericire :D, mai toate femeile gandesc la fel, de aceea ajungem sa ne batem de la rarii barbati care se folosesc de aceste simple haine sa rapeasca mii de inimi.

Dar... nimic nu face un barbat mai irezistibil ca un parfum bine ales. Barbatesc!
Este o carte de vizita, cum am spus de multe. Zice totul despre tine, fara a scrie negru pe alb.

Barbate ce vrei sa innebunesti toate femeiele, fii de neuitat cu Acqua di Gio - Giorgio Armani. Unul dintre cele mai fresh parfumuri pe care le-am simtit vreodata. Irezistil!!!
Original 100%, tine si 5 luni daca nu ecxagerezi cu puf-urile (repet si insist). Inceteaza sa cumperi imitatii, nici nu costa mai putin si nici nu-s bune. Un parfum original se deosebeste extraordinar de un fals. Cel putin eu, imi dau seama imediat pentru ca miroase a "ieftin", desi nu e deloc.
Am avut o discutie cu cineva care este reprezentant la o firma de parfumuri care imita originalul. Acesta sustinea sus si tare ca sunt exact ca originalul. Am controlat pe net si sunt la fel ca originalul 10%, deci...?!
In plus costa exact la fel, deseori mai mult.
Nu te lasa prostit!

Eu... ma topesc deja.

Sunday, 25 May 2014

Merg să cumpăr ciocolată

... am auzit fără să vreau trecând pe lângă un cuplu tinerel.
Mă uit instinctiv, ea este gravidă şi se vede de la o poştă.
La care el răspunde nonșalant:
--- Pentru ce, la ce-ţi trebuie!?
Ea zice ceva de genul (nu a fost clar, mă îndepărtasem):
--- Vreau să o mănânc.
Sincer, nu mi-a venit să cred că bărbatul a putut să pună o întrebare de acest gen.
Băi, e adevărat că tot timpul, sexul ăsta tare, are apărători şi mii de scuze de tipul:
"Nu e vina lor că nu înţeleg femeile, moștenirea genetică este culpabilă".... dar chiar aşa?
Nici atât nu sunt capabili să înveţe? 
Că o femeie gravidă are pofte ce trebuiesc neapărat îndeplinite?
Nu sunt capricii, sunt necesitați fizice! 
Bănuiesc că NU era prima dată când biata femeie a avut o poftă, sigur i-a mai explicat de câteva ori ceva ce ORICE bărbat la 15 ani ar trebui să ştie!
Pe bune, este strigător la cer! 
Cum să nu te apuce damblaua când îl auzi că te întreabă ce să faci cu ciocolata...
--- Dar, tu, cu berea, ce faci???!!! Te speli pe cap cu ea?
Eu da!!!, dar nu numai. :D
Vezi? Am descoperit un alt motiv pentru care este infinit mai bine să fii complet singură!
Pot să-mi iau ciocolată când vreau, nu trebuie să dau explicații NIMĂNUI.
Şi nici nu aştept pe cineva să-mi dăruiască exact ciocolata ce nu-mi place, deşi numai cu 2 seri înainte precizasem CLAR care era. Un singur nume nu a fost capabil să reţină.
Îmi iau ce-mi place, când îmi place!

Bărbaţi, unele lucruri ar trebui să le ştiţi, să le învăţaţi de mici.
Nu e că nu aveţi creier, doar că nu vreţi să-l folosiţi. Faceţi tot mecanic!
Femeile nu urlă degeaba, au toate emotivele din lume (nu fiece femeie, se-nţelege).
Un pic de atenţie nu vă omoară. Ce naiba!?

Saturday, 24 May 2014

De ce tocmai eu?!

Mă plimbam absentă pe aleile străjuite de castani în floare, respirând adânc în plămâni mirosul naturii, voind să-l iau cu mine în apartamentul meu mic şi umil.
Era aproape seară şi mă pregăteam cu tristeţe să plec acasă. Nu este indicat ca o femeie să umble singură pe străzi populate de câini fără stăpâni.
Când deodată mă opreşti tu... omul ce am cunoscut într-o seară acum mulţi ani.
Te recunosc instant, nu te-ai schimbat, parcă câteva fire de păr alb strălucesc pe tâmple.
Ne uităm unul la altul secunde şi fără un cuvânt ne prindem de mână.
Continuăm să ne plimbăm parcă din inerţie, complet absorbiți de prezenţa celuilalt. Ca şi cum nimic nu mai ar exista în afară de noi.
După câteva minute bune, ce mi s-au părut ore, îmi zice sfios, dar necăjit:
--- Ţi-am scris zeci de scrisori, dar n-am primit un singur răspuns. Nu le-ai primit?
--- Nu, nu am primit niciuna. Îmi pare rău.
Şi iarăşi, silențioşi, continuăm pe străzi ce ni se par abia făcute, parcă numai pentru noi doi.
O fericire nemărginită se împosesa de toată făptură mea. Ştiam, simţeam că aşa trebuia să se întâmple. Şi mă gândeam, şi mă-ntrebam... :
De ce tocmai în seara aceasta? Când după multe bătălii mă resemnasem în faţa singurătăţii?
Când totul îmi este atât de clar, când ştiu exact ce vreau însă toţi îmi spun că este imposibil?
Mă opresc dintr-odată şi mă uit la el cu o furie dulce. Îmi retrag mâna din mâna lui caldă, şi mă pierd în ochii lui imenşi, culmi de beatitudine.
--- Explică-mi şi mie de ce? De ce tocmai eu?
--- Pentru că eşti UNICĂ în univers. Pentru că atunci când sunt cu tine timpul se opreşte-n loc şi totul dispare. Pentru mine exişti doar tu în univers. Toate florile înfloresc doar pentru tine. Nu mai am părinţi şi uit de posesivitatea lor, prietenii dispar... Te am doar pe tine şi TU eşti totul.
Te-am căutat atâţia ani, te rog, nu mai pleca... Mi-a fost atât de dor! Fără tine nu ştiu să trăiesc. Rămâi cu mine că se lasă noaptea. 
Şi-l cred... şi mă abandonez în faţa fericirii, pentru că... MERIT!

Poveste.

Thursday, 22 May 2014

Alegi, alegi până culegi

--- Cu toţii cunoaştem expresia asta, nu?
Este destinată mai mult femeilor (trecute de 20 de ani) decât bărbaţilor. Şi nu am înţeles niciodată de ce. Ca şi cum ei s-ar mulţumi cu prima femeie pe care o întâlnesc. O fi, nu ştiu. :D

În orice caz, vorbeam despre bărbaţi, relaţii şi varie. Eu, foarte deschisă, îmi spun părerea proprie formată după atâţia ani de experienţe cu sexul tare. Unul dintre interlocutori vine cu această frază:
--- Dacă ai lăsa mai mult de la tine, ţi-ai găsi şi tu pe cineva.
Iniţial am crezut că nu am auzit bine. Asta deoarece niciodată nu mi-am exprimat dorinţa de a mă căsători sau a vrea o relaţie. Nici în scris, nici verbal.
Este clar că nu aş vrea să fiu singură toată viaţa, dar nici să mă combin cu un pierde vară nu sunt interesată. Cu toţii căutăm ceva în viaţă şi dacă inima mea a ales oameni nepotriviţi, de ce ar trebui să suport nemerniciile unui oarecare? 
--- Să mă nenorocesc pe viaţă pentru că lumea mă vrea cu cineva?
Cum spun italienii: Mai bine singur decât rău acompaniat.
Noi, avem cealaltă expresie, complet în opoziție: Rău cu rău, dar mai rău fără rău.” :D

Mirarea mea este de ce oamenii ţin mereu să-şi dea cu părerea despre lucruri ce nu cunosc?
--- Cine ştie cum mă comport eu într-o relaţie? Şi cine m-a auzit spunând că aş vrea pe cineva?! Etc.
Şi, mai ales: ce înseamnă să las de la mine? 
  • Adică ar trebui să mă mulţumesc cu unul care la 30 de ani este încă dependent de părinţi? 
  • Cu unul care tot ce câştigă cheltuie pe telefoane, Xbox-uri = tehnologie de ultimă generaţie?
  • Cu unul care tot timpul liber şi-l petrece în faţa televizorului sau jucând ca un copil de 5 ani?
  • Cu unul care nu mai învaţă nimic pentru că îi ajunge ce ştie? (de obicei ştie doar să sune la mama) Etc., etc., etc.
--- De ce? Ce te interesează pe tine ce fac eu cu viaţa mea?
Frate, nu-ţi mai da cu părerea când NU ştii despre ce vorbeşti! 
Mai ales când stai de vorbă cu cineva care este matur, independent, responsabil şi raţional. 
Nu numai că nu ai acest drept, dar este o lipsă de respect, o aroganţă/prezumţie din partea ta. 
Nu ştii ce împinge un om să fie singur, nu ştii cum anume se comportă în relaţii, nu ştii nimic despre altcineva, doar despre tine (poate)
Cum am zis de atâtea ori: vezi-ţi de treaba ta şi dacă nimeni nu-ţi cere părerea, nu te trezi vorbind. 
Sfaturile gratuite sunt binevenite de la oameni cu experiență şi înţelepciune. Astea se acumulează în mulţi, mulţi ani de studii intense. Nu toţi oamenii au dreptul să dea sfaturi. Poţi să ai 90 de ani, dar dacă nu eşti drept/imparţial/obiectiv, nu eşti înţelept. Ai doar 1000 de ani în spate. 
Dar poţi avea 20 de ani şi să fii înţelept. Însă pentru asta ai nevoie să fii născut cu multă sensibilitate şi empatie. Şi apoi pe parcursul anilor tu să cultivi şi să continui să aprofundezi aceste înclinaţii.

Şi când întrebi o femeie de 30-35 de ani de ce nu are/nu face copii, gândeşte-te că în spatele oricărei decizii de acest gen, se află o istorie (de obicei) teribilă. 
Nimeni nu este obligat să facă copii. Şi sunt multe femei care NU pot avea copii. Dar nu se duc să-ţi spună ţie, pentru că nu este treaba ta. 
Ai respect pentru deciziile altora privind viaţa lor, atâta timp cât nu-ţi fac rău ţie. 

Tuesday, 20 May 2014

Munca la camp si alergia la fan

Stiu ca sunt alergica la fan si daca stau in oras nu am nimic ca-mi ung nasul cu ulei de masline extras la rece, cum am scris aici. Dar la tara, oricat de mult ulei as folosi, nu reusesc sa o tin in frau, asa ca aseara am luat o pastila. Speram sa ma tina toata ziua, adica sa-si pastreze efectul anti alergie cel putin 24 de ore. Nu a reusit.
Am lucrat 9 ore pe camp. In soare, din fericire ploaia s-a oprit pentru o zi, cel putin.
Dupa 6 ore, alergia si-a aratat coltii. Am inceput sa stranut, sa-mi curga nasul, sa ma doara gatul grozav, sa ma manace ochii, sa ma doara capul.
A trebuit sa mai stau, pentru ca vremea nu te-ntreaba daca te simti bine, daca esti frant, daca ai timp sau alte lucruri de facut.
Si a fost groaznic, acum ma simt complet distrusa, abia reusesc sa gasesc tastele.
Tata se uita la mine in timp ce scriu si ma roaga din ochi sa ma duc sa ma odihnesc ca maine ma asteapta o alta zi la fel ca azi.
Dar nu pot, trebuie sa ma ocup de altele.
Am luat deja o alta pastila, ca mi-e frica de un soc anafilactic.
Culmea e ca nu avem fan propriu-zis, ci doar buruieni care au crescut enorm din cauza ca vremea nu ne-a permis sa intram sa o taiem la timp.
Nu stiu, voiam sa intreb daca cineva are aceasta problema si cum anume o tina in frau.
Sunt foarte obosita, evident nu numai din cauza alergiei.

Sunday, 18 May 2014

Eşti trist? Hai la o partidă de plâns!

Toţi am avut momente în viaţă în care ne-a venit să plângem atât de intens că nu ne-am putut controla.
Poate am primit o veste proastă, căţelul e bolnav, părinţii te vor acasă când tu eşti la mii de km distanţă, fraţii au probleme, ori poate te-ai despărţit de cineva, etc.
Iar dacă ai avut norocul, sau nenorocul (depinde de punctul de vedere) să fii între oameni, poate unul s-a înduioşat şi ţi-a zis
--- Nu plânge...!
Nu ştiu, dar mie când mi se întâmplă aşa ceva, încep să plâng şi mai tare.
Nu am înţeles niciodată de ce. Groaznic.
Omul a vrut să te încurajeze şi tu ce faci? Îţi înteţeşti plânsul. PFFFFF
Nu-i frumos, dar e instinctiv.

Nu sunt o persoană plângăcioasă, deşi mă emoţionez extrem de repede, sunt foarte empatică. Plâng mai mult pentru alţii, şi evit, pe cât posibil să fiu văzută de cineva.
Prefer să plâng în pace, singură, fără să trebuiască să dau explicaţii. 
E adevărat că de multe ori nici nu venim înţeleşi, problemele ne vin minimalizate, ceea ce ne face să ne simţim şi mai nefericiţi. Numai noi ştim ce avem în suflet.

Încerc să nu stric cheful altora cu lacrimile sau tristeţea mea. 
Că toţi avem momente... şi când afară cerul plânge, suntem înclinaţi la melancolie.

Deseori am auzit oameni încercând să-i încurajeze pe unii spunându-le:
--- Ce rost are să plângi? Rezolvi ceva?
Ehi bine, eu zic că da. Din proprie experienţă.
Când îţi vine să plângi, plângi, dar pe ascuns. Lasă durerea să te copleşească. Întinde-te pe pat, strânge o pernă în braţe şi plângi cu hohote, dacă aşa simţi. Te vei linişti.
Mare atenţie să nu exagerezi cu această măsură. 
Este ok să plângi 1 dată, de 2-3 ori când te simţi nefericit. Însă dacă o faci în fiecare zi (poate chiar de mai multe ori pe zi), săptămâni, luni, atunci ai o problemă ce nu trebuie ignorată.
Plânsul nu ajută, dar face extrem de rău.
În acest caz chiar se potriveşte: nu rezolvi nimic.
Ai probleme care se pot rezolva, te ridici, te încurajezi şi faci tot ce-ţi stă în putinţă să ieşi din starea aia.
Mergi la o plimbare, la o cafea cu prietenii, la un concert, etc.
Ai acceptat că ai o problemă, cauţi soluţii şi nu te laşi până nu le găseşti.
Toată lumea are probleme, dacă toţi dintre noi am proceda la fel (să stăm să ne plângem de milă luni/ani în şir), păi nu s-ar mai vedea surâsuri în tot universul.
Unele dureri sufleteşti se pot rezolva cu o partidă bună de plâns, altele nu. 

Tot ce are un început are şi un sfârşit.
Totul trece! Evident, dacă nu este vorba de o problemă de sănătate incurabilă.
Şi cine tot insistă că nu e adevărat că timpul vindecă orice rană, eu, te asigur că vindecă orice, dacă-i permiţi şi îl ajuţi.
Da, te-ai despărţit, a plecat, te-a trădat, etc.etc. Fii supărat, plângi, urlă... admite că ai o problemă, accept-o, apoi te apuci să o rezolvi. 
Nu poţi sta o viaţă să plângi pentru unul/una ce a plecat. Am mai zis, nu a fost destinul. Nu mai fă supoziții, scenarii, condiționale... Aşa a fost să fie, dacă nu s-ar fi terminat atunci/din acel motiv, s-ar fi găsit altul.
Pentru că trebuia să se întâmple. Nu te învinovăţi, acceptă durerea, dă-i voie să-ţi facă damblaua şi apoi o arunci pe geam închinzând orice cale de intrare.
Viaţa este doar una şi sunt mai mult de 7 miliarde de oameni pe terra care se simt exact ca tine, la un moment dat.
Plângi, te zbaţi, apoi te abandonezi, accepţi, raţionezi şi TE RIDICI. Gata cu plânsul şi cu părerile de rău.
Meriţi să fii fericit, dar trebuie să lucrezi pentru asta.
Fercirea se învaţă, nu ne naştem cu ea. 

Thursday, 15 May 2014

Radio Europa liberă-amintiri din epoca de aur

Părinţii sunt născuţi în 1935. Tata în apriliea împlinit 79 de ani. Şi dacă nu i-ar fi greu să se mişte din cauza unei fracturi la un femur, nu i s-ar citi toţi.
Mama va împlini aceaeşi vârstă la sfârşitul săptămânii.
Au lucrat de mici copii, că deh, s-au născut la ţară. Dar tata a fost mai norocos decât mama: nu a lucrat la boieri, avea pământurile părinţilor.
Apoi a venit comunismul şi le-a luat tot la toţi. S-a făcut cooperativizarea forţată... da, da. Cu puşti, tancuri, soldaţi. Au murit oameni nevinovaţi care-şi apărau drepturile. Mai multe detalii aici.

Povestesc o întâmplare care acum mi se pare haioasă, atunci nu a fost defel.

Era în 1980. La televizor era program scurt, cenzurat (am mai multe articole în secţiunea dedicată, dacă te interesează). Se vorbea doar despre Tovarăşul Ceauşescu şi Tovarăşa Academician Doctor Inginer, Elena Ceauşescu. Totul era închinat lor, sau partidului. Nu ştiam nimic despre ce se întâmplă cu adevărat în ţară, sau peste hotare.
Dar am găsit la radio un post care transmitea tocmai din Munchen pentru românii ca noi.
Toată lumea asculta pe ascuns. Se fereau de toţi, că oricine putea fi securist. Chiar şi un familiar.
Noi ascultam doar seara, când venea tata acasă de la servici.
Era un ritual care ne unea şi ne făcea fericiţi. 
Aşadar, în fiecare sfântă seară, după ce mâncam cu toţii la masă, tata lua radioul, se închidea în dormitor şi-i dădea drumul. Dar nu înainte să verifice strada, vecinii şi să-nchidă poarta cu zăvorul de jos (nu se putea deschide decât dinăuntru).
Mama, ca de obicei, era la ţesătoare, dar când îl vedea venind, se oprea. - Zgomotul pe care-l făceau iţele, suveicile, şi celelalte instrumente ale mamei, l-ar fi împiedicat pe tata să audă.-

Punea radioul pe un scaun în mijlocul camerei, noi ne strângeam toţi în jurul lui şi când auzeam:
Aici Radio Europa Liberă muțeam toţi.
Cei mai mici (adică eu şi fratele) mai chicoteam, (aveam doar vreo 5 anişori eu, fratele 3 şi ceva) şi tata ne arunca nişte priviri fulgerătoare, ţuguindu-şi buzele alterat:
--- shhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh, că vă scot afară. 
Ne amintim tot, fiecare dintre noi. Mama şi-acum îi reproșează tatei severitatea din acea perioadă.

Într-o zi, radioul a căzut şi s-a desfăcut bucăţi.
Când a văzut mama, a înlemnit.
--- Văleu, am încurcat-o cu taică-tu. Care l-ai dat jos, fugi cât mai departe, ascunde-te. 
Nu a fugit nimeni, nu se ştie nici azi cine e vinovatul.
A venit tata, a luat notă. Ne-a certat îngrozitor, dar ce putea să ne facă mai mult de atât?
Eram toţi trişti şi mâhniţi că ne plăcea să ascultăm împreună, în secret.

Problema era că nu se găseau radio-uri peste tot, ba chiar era un obiect cu ciubote roşii. 
Trebuia să mergi în piaţă, în oraş, şi numai duminica se făcea.
Aşa că a trebuit să aşteptăm sfârşitul de săptămână.
Dimineața devreme, părinții s-au îmbrăcat şi au plecat la Roman. Oraşul cel mai aproape. Nu au spus vecinilor ce treabă aveau, dar au promis să le aducă pâine.
S-au întors seara târziu, că au fost în vizita la sora mai mare. Iar noi abia aşteptam să vedem ce fel de radio a luat.
Închidem poarta şi repede la părinţi.
Mama scoate din plasa de iută colorată un ghemotoc de ziare, şi din ghemotoc iese un radio portocaliu. (Cel dinainte era negru.)
Am rămas toţi în extaz... Şi-am avut grijă de el ca de ochii din cap. (E şi-acum pe undeva prin pod.)

Dar am avut nevoie numai până-n 89. Când s-au dat drumul la posturile de televiziune. Şi ce-au văzut bieţii părinţi a fost traumatic. Le-au trebuit ani să se obişnuiască.
Nouă ne-a fost mai uşor. Am îmbrățișat libertatea cu brațele larg deschise.
De-am fi ştiut ce ne aşteaptă... poate nu am fi fost atât de fericiţi.

Wednesday, 14 May 2014

Gloria maternă pe vremuri comuniste

De câte ori nu am scris despre întâmplări din epoca comunistă... Am chiar o secțiune dedicată. 
Mi-au scris prietenii să-şi arate solidaritatea. Însă numai cei care au înţeles, care au trăit în acea vreme. 

În data de 13 noiembrie (joi) 1975, seara, (după o zi de muncă la câmp) șefa de echipă a mamei a venit să o informeze că vineri dimineața la ora 4, începea o altă zi de muncă. La 7 km de casă.
Mama era gravidă în luna a noua; practic trebuia să nască, dar nu putea să lipsească de la tăiat porumbul.
---„Dragă şefă, cred că bebeluşul meu vrea să vadă lumea asta foarte curând. Nu ştiu, dar nu mă simt chiar în apele mele”.
Şefa i-a replicat cu nonşalanţă:
---„Şi ce dacă naşti, sunt camioane pe câmp. Dacă-ţi vine sorocul, putem să chemăm unul”.
Nu eram primul copil (al 9-lea în fapt), mama avea multă experiență la activ . Ce simţea era corect. 
Paranteză. (Da, ştiu, NU se scrie, se deschide şi se-nchide.)
-Închipuie-ţi că a lucrat vreme de mai mult de 30 de ani la colectiv (CAP) şi a făcut o grămadă de norme. De ce avea mai mulţi copii, de ce i se dădeau mai multe norme. Nu putea face faţă aşa că o ajutam şi noi. Când a ieşit la pensie s-a constat că, de fapt, nu a făcut destule norme, deci pensia ei e minimă! Acest lucru este un ultragiu! „Cineva” i-a furat practic normele. Nu s-a mai putut verifica deoarece actele au dispărut ca prin magie. Nu ştiu cât de fericit e acel care se bucură de munca altuia... desigur are mai mulţi bani ca mama.-

Să mă întorc la mine, că mă apucă damblaua la gândurile astea, şi această „poveste” e concepută cu veselie. 

Pe la 3.30, în dimineața zilei de 14 noiembrie, eu, m-am gândit să o salvez pe mama de o altă injustiție (încă înainte de naştere eram o persoană empatică :)). Încep să dau din picioare, să mă zbat ca o vrabie în cuşcă. Mama, fără să trezească pe nimeni, s-a luat frumos şi a plecat la casa de naştere. Din fericire, era chiar în capul uliţei noastre (300 m). Dar, un ajutor, sau măcar un suflet să-i ţină companie, ar fi fost indicat.

Aşadar, pe la 6 dimineața ies eu la lumină urlând ca din gură de şarpe. Cu ochii bulbucaţi, roşie ca un rac cu burta albă, cu păr negru (era blond de fapt, dar pentru mai mult efect...), grasă... .
---„Altă fată?!, offffffffffffffffff”, ce-o să zică bărbatu?
Stai, ştiu ce gândeşti: dar ce vină aveam eu, bre?! Puteam să mă nasc şi băiat... dar nu am vrut! Na. E bine aşa? :D

În cursul zilei, băieţelul moaşei (care avea vreo 5 ani) a venit în salon să-şi viziteze mama. Şi când m-a văzut, nu a mai voit să plece. Biata moașă a încercat să-l îndepărteze că mama trebuia să-mi dea mâncare, dar fără să reuşească. A început să urle cât îl ţinea gura :
--- „Să o luăm pe Cristina acasă, vreau să vină cu mine, este sora mea, o vreau! Cristinaaaaaaa, Cristinaaaaetc. etc. ”. 
A continuat să dea din picioare şi să  plângă cu disperare, până a adormit. 
Sincer, cred că dacă ar fi insistat mai mult, sau ar fi ameninţat cu moartea, mama m-ar fi dat. Mai avea destule acasă (6 mai precis). Una în plus (sau în minus) nu ar fi făcut mare diferenţă. 
Parcă mi-e milă de el când mă gândesc... sau de mine. Boh. Nu mai ştiu.

Auzind numele, mama, care nu se gândise încă la unul potrivit mie, a avut aşa... un fel de reverie, şi a ajuns la concluzia că era un semn direct de la Dumnezeu. Decis a fost: „Cristina va fi numele tău”. 
Nu putea să îmi găsească un nume pe care să-l iubesc mai mult. Am avut mare noroc că obstetrica nu apucase să-i impună mamei un nume. Aşa făcea când părinţii nu aveau deja pregătit unul. :D Da, pe vremuri se întâmpla des. Când copiii veneau unul după altul... .
Dacă nu ar fost acel băiat acolo... poate acum m-aş fi numit: „Catrinela, Saveta, Gherghina... sau Cleopatra...” Bine, Cleopatra nu e aşa de urât ... dar eu iubesc numele ce port şi, sper ca într-o zi să-i pot mulţumi băiatului ce a urlat ca un nebun, numele „Cristina”.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus poveste-aşa.”


Uitam. Mama are un brevet numit „Ordinul Gloria Maternă"  semnat de însuși Ceaușescu. 
I-a fost înmânat personal de oameni de partid, după naşterea fratelui meu cel mai mic. Dar el nu a fost inclus pentru că nu ajunsese la o vârstă în care să poţi spune că a crescut". Zicea clar: pentru meritul de a fi născut şi crescut 9 copii. 
Acum mama a precizat că a fost un adevărat fast cu această ocazie. 
Au fost invitaţi şi transportaţi (erau mai multe mame) într-un sat vecini, unde au fost rând pe rând invitate pe o scenă înmânându-le acest brevet alături de un plic cu bani. Erau cam 2500 de lei care pe acea vreme era o sumă destul de frumoasă. Aveam bani... însă ce să cumperi?
Sincer, nu ştiam exact despre aceste lucruri
Apoi l-a pus şi păstrat într-o cutie de pantofi.


Uitam de normele obligatorii ce au venit odată cu acest brevet, care ne-au constrâns pe toţi fraţii să ne petrecem timpul liber pe câmp, în loc să ne jucăm, ca orice copii pe lume. 
Astfel de amintiri am eu de pe vremea celor ce ne-au ţinut în lanţuri şi la propriu şi la figurat. Niciodată nu-mi va părea rău că s-a terminat. Am fost sclavi pe pământurile noastre, de mici copii. 
Şi astăzi, unii mă insultă pentru că-s născută la ţară şi ştiu să ţin sapa în mână. 
Prima amintire de pe câmp o am de la 2 ani şi ceva. Culegeam ceapă. Dar nu m-a pus nimeni, pur şi simplu nu aveam cu cine să rămân acasă şi fraţii m-au luat pe câmp cu ei. Tata fiind la servici iar mama îşi făcea datoria în alt loc.
Nu puteam să stau şi să mă uit. Treaba trebuia făcută, altfel nu am fi primit uleiul pe cartelă.

Ps. Acum  catva timp am publicat o versiune al acestei istorii (adevărate) şi pe blogul meu de reţete. Dar cititorii de pe acest blog nu au avut ocazia să o citească.


Daca iti place sa citesti in engleza si esti interesat de perioada comunista, arunca o privire la scurta mea carte (eBook) publicata pe Amazon. Este un fragment din viata de la tara. Si daca te lasa inima, nu ezita sa lasi o scurta recenzie. In asa fel ma ajuti sa-mi ajut parintii.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Monday, 12 May 2014

Inspiraţie... De unde?

Iată un subiect delicat pentru un blogger. Despre ce să scrii în fiecare zi ca să nu pierzi cititorii fideli.
Poate unii îşi fac un program, alţii se inspiră la ceilalţi, dar sunt şi acei care scriu ceea ce simt pe moment.
Eu aş vrea să plac, ca toată lumea :D, însă mizez pe faptul că cititorii mei sunt oameni cu creier şi pot înţelege păreri diferite.

Cu mine e complicat... nu am televizor, nu ascult radio, nu ies mult, nu caut inspiraţie la prieteni de breaslă, şi mai ales, nu îi defăimez pentru că am opinii în contradictoriu.
Câteodată "mă pleznesc" unele statusuri/fotografii de pe platformele de socializare.
Altădată înscriu articole în competiții. Dar aici mi-este extrem de greu. Să scriu la comandă adică. Nu e de mine. Sunt o persoană instinctivă şi scriu din impuls. Trebuie să-mi placă, să mă atragă subiectul, să cunosc/să ştiu despre ce vorbesc, să mă identific.
Scriu despre modă (rochii, bijuterii, cosmetice), dar nu sunt mare cunoscătoare. Îmi exprim părerile personale.
Însă cel mai mult îmi place să scriu despre probleme sociale (voluntariat, ajutor). Mă identific foarte mult cu astfel de iniţiative de aceea scriu cu aşa de mult entuziasm. Am studiat ani de zile, am lucrat cot la cot cu o mare diversitate de persoane. Am cunoscut multe naţionalităţi, am studiat variate culturi.

Zilele astea am scris despre natură, reciclare, (r)Evoluţii pentru bătrâni, oamenii marginalizaţi/discriminaţi pe considerente de diversitate. 
M-am "bătut" cu mulţi apărând anumite categorii de oameni.
Unii mi-au scris să mă felicite, să mă încurajeze sau să-mi mulţumească, alţii în schimb au făcut insinuări cum că aş avea înclinări varie (degeaba nu sunt celibatară...), etc. etc. etc. :))))
Sincer, nu m-au surprins, nu m-au rănit. Nu poţi fi pe placul tuturor, însă atâta timp cât părerile sunt împărţite cu respect, nu mă deranjează.
Este greu pentru unii să înţeleagă că mie CHIAR ÎMI PASĂ de oamenii nevinovaţi/nefericiţi/nenorocoşi, de cei talentaţi, de natură/planetă, de artă, de oraşul meu, familia mea, prieteni, etc, şi nu mă voi opri doar pentru că risc să-mi pierd dintre cititori (mă fac de râs mi-au scriscei cărora le pasă de mine :D).
Fiecare are dreptul şi libertatea să facă ce vrea cu timpul lui. Nu pot obliga pe nimeni să mă citească. Dacă lui îi place The Bing Bang Theory, multe nu avem ce discuta pt că prefer The Mentalist. :D

Este clar că mesajele de încurajare îmi sunt mai pe plac. Să-mi zică cineva că nu le preferă. :)

Indiferent de înclinările sau preferinţele mele sexuale - din nefericire, îmi plac bărbaţii :D -, lucru ce nu ar trebui să intereseze pe nimeni dealtfel:
  • Întotdeauna voi apăra pe cine consider că vine nedreptățit, jignit, insultat, discriminat doar pentru că iubește, fără să fi făcut NIMIC rău nimănui. 
  • Niciodată nu voi găsi scuze la răutatea gratuită. Nimeni nu are dreptul să fie mârlan cu cine nu i-a făcut nimic
  • Niciodată nu voi încuraja pe nimeni să aplece capul în faţa hărţuirilor. Ba, fac exact contrariul. 
Cu cine doarme cineva în pat, nu mă priveşte, toţi avem dreptul la iubire.
Atâta timp cât fiecare îşi trăieşte viaţa pe care o vrea, fără să facă rău cuiva, eu îl voi apăra şi voi lupta pentru drepturile lui.
În momentul în care un om se comportă ca o fiinţă fără raţiune/inteligenţă, în acel moment încetez să-l mai consider demn de a fi numit om.
Fiecare are dreptul la o opinie, dacă are argumente, dar fiecare trebuie să respecte sentimentele şi trăirile celorlalţi. 
Un om care insultă pe altul doar pentru că iubeşte pe cine crede el că NU trebuie, acela nu e om, dar un robot incapabil să gândească cu propria minte.
Reacționează cum a fost învăţat, are prejudecăţi, limite de pricepere. Dar mai ales, a ales să urască.
Ce vreau să spun este: Nu iubirea ar trebui să ne creeze dezgust, dar URA. 

Sunday, 11 May 2014

Austria a caştigat Eurovision 2014!

Da, uite că a câştigat cum speram. Austria, nu Conchita Wurts. Pentru că este ţara care participă, prin intermediul unui concurent. Da, nu ne place. Nici că se aştepta cineva la altceva din partea multora.
Pentru cine insinuează (sau spune clar) că nu ar fi câştigat dacă nu ar fi fost drag queen, ehi bine, fraţilor, Conchita a participat şi-n 2012 la preselecţii în Austria, dar a ieşit pe locul doi.
--- Atunci din ce motiv nu a câştigat? 
Am ascultat cântecul, frumos, dar nu mi-a plăcut interpretarea. Anul acesta a evoluat, a crescut atât spiritual, cât şi muzical, cum era natural să se întâmple unui om care are un vis şi munceşte zi de zi să-l îndeplinească.
România locul 12. Aş fi sperat la un loc mai sus. Îmi pare rău.
Sursa imaginii
Multe polemici, ca în fiecare an. Evident, fiecare avem dreptul la o opinie, fiecare aveam în minte un alt câştigător.
Însă în orice competiţie există un singur număr 1, că ne place sau nu.

Pentru mine a fost singurul cântec din competiţie care mi-a transmis ceva. Şi le-am ascultat pe toate.

UPTADTE: Un prieten mi-a amintit de cântecul Maltei: Coming home. Da, uitasem. L-am ascultat mai demult, dar nu am văzut video-ul. Emoţionant!
Cred că Malta, este singura ţară care are dreptul să se simtă nedreptățită. Mai ales că a terminat pe locul 23.
Indiferent de câtă vâlvă şi câte insinuări cum că nu ar fi câştigat dacă nu ar fi fost transsexual,  adevărul este că are o voce superbă iar cântecul/melodia/tot ansamblul a fost deosebit. Multă muncă, ambiţie.
Merita să câştige, părerea mea. Evident.

Pentru unii nici dacă ar fi câştiga Cristina Scuccia, nu ar fi fost ok.
Să fim serioşi. Nu putem fi toţi mulţumiţi!

Nu ştim ce este fair play-ul. Deloc.

Cum a zis şi Conchita: "Nu înţeleg de ce se dă atât de mare importanţă la ceva ce NU place."
--- Chiar, de ce oare?! Pfffffffffffff. Evoluţia, oameni, evoluţia. Ne credem mai buni, superiori. 
Dar... pe ce ne bazăm când credem asta? Care sunt criteriile? 
Pace.

Saturday, 10 May 2014

Revoluţie împotriva urii şi discriminării

Acum câţiva ani am văzut pe Facebook un articol publicat de o persoană cu care eram prietenă „virtual".
Se trata despre un scandal iscat într-un bar din Moldova (independentă), care avea ca protagoniști 2 bărbaţi gay. Au fost bătuţi fără milă şi daţi afară în şuturi din bar.
„Prietenul" meu, moldovean, lăsase acest comentariu:
---"Bine le-au făcut, ce rău îmi pare că nu am fost acolo!".
Am rămas înmărmurită şi am replicat că nu mi se pare corect să te iei de cineva doar pentru că nu e ca tine. Am întrebat dacă făcuseră şi altceva în afară de a intra în acel bar.
--- „Nu, ce vrei să facă mai mult de atât: erau gay, nişte monştri. Nu merită să stea între oameni!"
Afirmaţia asta m-a şocat cu atât mai mult cu cât venea din partea unui student (nu-mi amintesc la ce), care voia să candideze pentru preşedenţia ţării, într-un viitor apropiat.
L-am eliminat din listă. Nu pot fi prietenă cu fiinţe care de uman au doar aspectul. Una e să gândeşti diferit, şi alta e să-ţi baţi joc, să instigi oamenii la violenţă împotriva celor care nu sunt ca tine.
Asta e ură, răutate pură şi nu vine doar din ignoranţă (erau studenţi, politici, aveau multă cultură), e ceva ce alegem să simţim cu bună ştiinţă. Am scris de multe ori pe această temă (chiar azi).
În fiecare zi asistăm personal, sau din faţa televizoarelor la acte de bullism = brutalitate. Copii care rănesc intenţionat pe cei mai slabi, care sunt diferiţi. Poate pentru că nu au părinţi, sau pentru că nu îmbracă haine de "firmă", ori pentru că au fost născuţi la ţară, ş.a.m.d.
Această brutalitate necontrolată se soldează inevitabil cu victime. Chiar dacă nu fizic, - psihologic, cei care vin brutalizaţi, vor purta cu ei în eternitate răni adânci care nu se vor vindeca niciodată.
Din nefericire, crescând, devin la rândul lor, fiinţe brutale. Şi cercul vicios se strânge şi mai mult.

Asta pentru că nu suntem educaţi de mici ce înseamnă diversitatea, toleranţa, prejudecata, iubirea faţă de aproapele. Massmedia promovează acte de violenţă non stop, încât a devenit o normalitate să ne ucidem (literar) între noi. Nici nu ştim ce este moralitatea, nu mai ştim să fim oameni. Orgoliul prevalează, aroganţa, ura, invidia... şi credem că este normal, adâncindu-ne şi mai mult în mizerie.

Astfel de acte abominabile sunt făcute şi împotriva animalelor, a lucrurilor, a naturii. Nu mai ştim ce e compasiunea, iubirea... altruismul este un sentiment extraterestru.

Iată de ce propun o (r)EVOLUŢIE în acest caz. Aş dori ca în şcoli să înceapă să se studieze şi să se predea psihologia de la clase foarte mici. 
Vi se pare un termen pretențios psihologie", atunci ce ziceţi de respect şi civilitate? 
Să învățăm cum să fim oameni, dacă am uitat sau nu am ştiut niciodată.
Propun să se deschidă cât mai multe centre de ajutor/suport psihologic/moral celor ce vin batjocoriți, marginalizaţi, discriminaţi din cauza diversităţii.
De aici, din lumea mea mică, departe şi totuşi aproape, VREAU să urlu în gura mare:
Spuneţi NU urii, discriminării, permiteţi iubirii să vă intre în inimi. Pentru o lume mai bună, mai umană!

Femeia cu barbă-concurenta Austriei la Eurovision 2014

Concurenta Austriei la Eurovision, Conchita Wurst, "femeia cu barbă" numită de toţi, este de fapt un transsexual de 25 de ani care s-a supus multor operaţii estetice pe parcursul anilor. Însă nu vrea să renunţe la barbă. :) Arată absolut spectacular şi sunt profund impresionată de toată fiinţa ei!
O voce puternică, un cântec emoţionant, mesaj profund (Rise like a Phoenix), un spectacol pe cinste.
Este preferata mea de acest an. 
Nu am scris nimic despre concurs, pentru că nu am găsit ceva care să mă surprindă, până acum.

Nici nu-mi pot imagina câte cuvinte de ură/dispreţ i s-au adresat în scris sau verbal. Am văzut câteva pe You Tube şi m-am strâns în spate. 
Aceasta este lumea în care trăim. 
Fiinţe fără pic de morală, sentimente, inteligenţă, devorate de ură gratuită, invidie, care trag fericire din a răni pe alţii, pe cei mai buni, mai talentaţi, mai cu idei, pe cei care muncesc şi luptă în fiecare zi.
Bănuiesc că multe seri a adormit plângând, pur ştiind că nu a făcut nimic rău nimănui. Vrea doar să-şi trăiască viaţa, să fie cine simte că este, adică un OM. 

Uite o singură frază ce mi-a rămas în minte din declaraţiile ei: "You can do whatever you want if you’re not hurting anyone." - Poţi să faci ce vrei, dacă nu răneşti pe nimeni.

Asta este ceea ce promovez şi eu de când mă ştiu.
Indiferent de concepţiile religiilor, eu sunt pentru libertate, pentru iubire, toleranţă, lipsă de prejudecăţi. Sunt sigură că Dumnezeu nu ne-ar îndemna la ură!
Toţi avem dreptul să trăim ceea ce vrem, dar nu avem dreptul să luăm în derâdere pe alţii care sunt diferiţi.
Habar nu avem dramele ce trăiesc aceşti oameni, niciodată nu am putea înţelege, oricât ne-am strădui.
Să le dăm voie să trăiască în pace pe acest pământ. Nu e al nostru, suntem doar oaspeţi. TOŢI!
Nu ne obligă nimeni să le ascultăm cântecele, să le vizionăm video-urile, să le acceptăm operele.
Cui nu-i place SĂ NU SE UITE!
Dacă nu suntem capabili să vedem dincolo de aparenţe, nu avem dreptul să spunem că avem judecată.

Îi doresc mult succes în toate! Sper să câştige, mărturisesc. Îmi pare rău pentru concurenţii României de acest an, nu îmi spun nimic. Gusturile nu se discută dar!
You go, girl!!!
Sursa imaginii

11 Mai 2014 - Ziua Tatălui

Şi uite cum nici această zi nu este mediatizată îndeajuns şi nici măcar nu ştim de existenţa ei.
Adevărul este că nu am sărbătorit-o până-n 2010 când, în sfârşit, senatul României a decis că şi taţii au dreptul la o zi a lor. Împins de la spate, evident.
Cum au şi mamele.
Da, şi uite că a trecut ziua mamei fără ca eu să fi scris măcar două cuvinte.
De ce? Păi vezi mai sus. PFFFFFFFFF. Nu am ştiut! Nu a zis nimeni nimic. E drept că nu am televizor, radio, etc. Dar totuşi, un banner ceva, pe net. Nimic n-am văzut. Ce ciudă mi-e!
Ziua mamei (în România) a fost pe 4 mai anul acesta.

Aceste două zile nu au o dată precisă ci se sărbătoresc în prima duminică din mai - ziua mamei - şi respectiv a doua duminică din mai - ziua tatălui - al oricărui an. (în 2015 va fi pe 10 mai)
Şi cum anul acesta a doua duminică din mai are data de 11, atunci este ziua tatălui român.
Da, pentru că nu toată lumea sărbătoreşte în aceeaşi zi. E complicat rău. Pentru o listă click aici.
Bine.
---De ce ziua tatălui? Este nevoie?
Categoric!
De multe ori se afirmă că un copil poate să crească bine merci şi fără un tată, dacă are mamă.
Şi eu sunt perfect de acord.
---- Însă nu ar fi mai bine, mai indicat ca să aibă amândoi părinţii?
Fără doar şi poate! Sunt sigură că toţi şi toate sunt de acord.
Ambii părinţi au dreptul să ia decizii importante asupra educaţiei copilului.

Pe baza acestui principiu, doresc să urez tuturor taţilor din lume:
LA MULŢI ANI FERICIŢI, alături de copiii voştri!

La mulţi ani sănătoşi, tată. (Acum o lună a împlinit 79 de ani.)
Ps. Iar mama va împlini foarte curând aceeași vârstă. 
Şi  pentru că am uitat să fac această urare şi mamelor, o fac acum: LA MULŢI ANI fericiţi, mamelor din România! 
La mulţi ani senini, mamă!
Taţii vor fi luaţi ca exemplu de copiii cu sex masculin.
Aşadar, taţi, aveţi grijă cum vă comportaţi în viaţă pentru că dacă aveţi un fiu acesta va tinde să vă imite. 
Nu beţi şi fumaţi ca nişte turci, măcar nu în faţa lor. 

Ps 2 Mare confuzie cu zilele astea. Nu uita să-i spui La mulţi ani, să-i mulţumeşti şi să-i duci o floare. Florile nu sunt doar pentru femei.

Friday, 9 May 2014

Sunt îndrăgostită de Roman!

Nu ştiu tu, dar eu când merg,
În oraşul meu superb,
Şi văd lumea educată
Îmi vine să o fac lată. (:D)

Străzile sunt prea curate,
Oamenii-s-n activitate,
Toată ziua construiesc,
Şi repară ce găsesc.

Parcul este minunat,
Acum 3 ani terminat,
Lacu-i plin de lebede
Vino să-l vezi repede!!!

De ce insist aşa tare?
Fiindcă sufletul mă doare
Să-l ştiu marginalizat
Şi de mulţi banalizat.

Romanul e municipiu,
Şi are un sfânt principiu,
Să devină respectat,
Pentru ce a realizat.

Anul ăsta iar e-n luptă
Abilă şi neîntreruptă,
Cu mai multe primării
La oraşul reciclării
Oamenii au învăţat,
Să păstreze tot curat,
Reciclează scrupulos,
Colectând conștiincios.

Dacă ai timp ca să vii,
Să vezi că nu spun prostii,
Rapid tu te vei convinge,
Poate o horă vei încinge.

Că ne place să dansăm,
Dar ştim şi să selectăm
Deşeuri de orice fel... .
....................................
Cum să te conving altfel?!

Am zis ce aveam pe suflet,
Scriind tot într-un răsuflet,
Datoria mi-i făcută,
Că doar sunt binecrescută.

Nu cunosc bloggeri prea mulţi
Dar te rog să mă asculţi,
Romanu-i determinat
Să ia titlul mult visat.

Thursday, 8 May 2014

Eu VREAU o (r)Evoluţie!

Când locuiam în Italia mi s-a spus cu mult dispreţ că iarba VREAU" creşte doar în grădina regilor. Eram româncă şi nu aveam aceleaşi drepturi cu un italian. Am aplecat capul şi mi-am cerut scuze, de atunci folosesc doar conjugarea verbului la condiţional optativ: aş vrea".
Însă astăzi trebuie să folosesc VREAU". Nu pentru mine, dar pentru cei care sunt marginalizați, luați în bătaie de joc, chinuiți şi batjocoriți. 
Pentru acei părinţi uitaţi de lume şi chiar de proprii copii, pentru bunicii care ne-au crescut, pentru toţi bătrânii care vin dezrădăcinați de la propriile case şi duşi departe împotriva voinţei lor.

O dată, vorbeam cu surorile mele despre această plagă a societăţii noastre. Lipsa de respect pentru cei ce ne-au dat viaţă şi ne-au crescut, poate pe timpuri în care pâinea se dădea pe bază de cartelă. 
Şi una dintre ele a zis ceva ce m-a făcut să reflectez mult.
--- Nu poţi să iei un bătrân de la casa lui, unde a trăit toată viaţa. Este ca un copac secular, care şi-a înfipt rădăcinile adânc în pământ. Dacă vrei să-l muţi, inevitabil va trebui să-i tai din rădăcini şi acesta se va usca cu siguranţă, în foarte scurt timp. Oricât de multă grijă i-ai purta, oricât de multă apă i-ai dea să bea. 
E legea naturii. 

Într-o zi am scris o întâmplare care m-a marcat profund, despre un bătrân care cerşea în fig (click, dacă vrei să citeşti tot). Acestui om i se citea pe faţă timpul, iar pe mâini avea întipărătă munca de-o viaţă. 
Şi n-am putut să nu mă-ntreb unde îi sunt copiii acestui nefericit? Cum a ajuns aici? A cui este vina?

În fiecare zi în care ies din casă, întâlnesc oameni singuri, complet neajutorați care te privesc pierduți. Fără speranţă, abătuţi, goliţi de viaţă. Şi mi se rupe inima. Literar! Ar putea fi părinţii mei!!!

Dar dacă simţim profundă şi instinctivă durere pentru un bătrân care încă se poate mişca, ce să mai spunem de aceia care sunt confinaţi la pat? Cărora le-a slăbit capacitatea intelectuală, iar funcţiile corpului au o minte proprie? 
--- Cine îi ajută pe aceşti oameni când însăşi proprii copii i-au abandonat, cu sau fără voinţă? 
Nu este totul pierdut!
Există asociaţii care se ocupă de îngrijirea bolnavilor la propriile locuinţe. Cum este Fundatia Casa Sperantei" din Iasi. Organizaţie ce are ca scop (printre altele) integrarea în societate a persoanei cu handicap neuro-psiho-motor sever. Dispunând de un centru de zi în care desfăşoară activități de terapie ocupațională, sport adaptat. De asemenea, au un grup itinerant alcătuit din voluntari care vizitează familiile cu persoane greu transportabile. 
Această organizaţie neguvernamentală participă la ONGFest 2014.

--- Ce este? Nu cunoşti, nu ai auzit? 
Este Festivalul Național al organizațiilor neguvernamentale din România. Organizaţii care pe 10-11 mai 2014 fac apel la (r)evoluţie. (R)evoluţia către mai bine în orice domeniu. Către şi pentru celebrarea diversității, respectarea drepturilor omului, șanse egale pentru fiecare, protejarea mediului şi a patrimoniului, implicare şi participare în decizii ce ne privesc.
Tema de acest an este combaterea discursului urii. Exact despre ce am scris şi eu zilele acestea, dar la un nivel mai mic.
Evenimentul va avea loc În Parcul Herăstrău (Bucureşti, evident), la intrarea dinspre Charles de Gaulle.
Suntem aşteptaţi cu toţii pentru a ne demonstra solidaritatea, susţinerea şi altruismul.
Nu subevalua puterea uniunii, nu lăsa totul în mâna altora. Şi tu poţi face ceva. Acum, azi! 
Iar dacă ai părinţi pe care-i ignori pentru că ai impresia că ţi-au greşit, au fost prea severi, prea... ignoranţi şi te ruşinezi de rădăcinile tale, pune mâna pe telefon chiar acum şi sună-i
Dar mai bine urcă-te în maşină, ia-ţi copiii, nevasta cu tine şi du-te să îi prezinţi. Poate nici nu i-au cunoscut. Nu purta mânie, calcă-ţi pe fire. Într-o zi nu vor mai fi şi va fi prea târziu să le mulţumeşti. Fără ei nu ai exista! 
Pentru ei va fi un gest ce nu vor uita niciodată. Le vei da curaj să meargă mai departe, să ştie că nu sunt singuri, că au crescut un OM.

Nu aspectul sau vorbele ne definesc, dar faptele!  

Am scris în timp ce lacrimi fierbinți şi dese, se rostogoleau pe tastatură. Nu putem rămâne indiferenţi! Nu avem dreptul. Avem o DATORIE! Renunţă să ieşi la bar cu prietenii şi fă-le părinţilor cadou un album de fotografii cu voi. Îţi vor fi profund recunoscători şi vor şti că îi iubeşti.
Însă şi animalele sunt capabile de mai multă iubire decât unii dintre cei care de uman au doar aspectul. 

Wednesday, 7 May 2014

Mă simt ca un VIP!!!

Cunoaştem toţi istorii celebre în care o persoană faimoasă a devenit ţinta a unor atacuri, hărţuiri, etc., nu?
Ei bine, uite aşa mă simt eu zilele astea. Nu am banii şi faima lor, dar am "fani" de genul. Ceea ce nu este nimic ieşit din comun în zilele noastre.
Singuri ne expunem publicului larg şi trebuie să ne aşteptăm la astfel de comportamente. :D
Totuşi, nu se justifică de ce tocmai eu să devin ţinta unor "iubitori" de genul. Nu sunt blogger faimos, nu fur cititorii/afacerile nimănui, nu defăimez dând nume, nu-mi bat joc de nimeni. Sunt doar ironică, mai ales în privinţa mea. Cititorii mei sunt de un alt nivel comparativ cu cei din jur.

În profilul meu scrie că sunt născută la ţară şi nu am urmat cursurile unei universităţi, asta a inspirat pe unii indivizi să mă insulte prin orice mijloc posibil. Că doar ei sunt născuţi la oraş şi au tot dreptul. :D
Dar eu nu ştiu doar să ţin sapa în mână... . Mă pricep şi la altele.
Faptul că am declarat că sunt o persoană sensibilă i-a făcut să creadă că sunt şi slabă şi clachez uşor.
Pffffffffffffff. Mare greşeală! Nu numai că nu cad la pământ, dar devin din ce în ce mai puternică. :D

Sunt sensibilă la frumos, la durerea altui, la inteligenţă, etc. etc. nu la atacuri, insulte şi ofense. Nici pe departe! Am trecut printr-o infinitate de experienţe în viaţă şi sunt o luptătoare neînfricată.

Să adresez un mesaj celui care zilele astea m-a luat MAXIM în vizor? Ce mesaj? Că nu-i frumos? Pfff. Ştiu că mă citeşte, a declarat-o singur. Îmi urmăreşte vlog-urile cu mare interes şi fervoare... aseară am publicat unul pe You tube şi nici nu a fost distribuit public că mi-a şi trimis un comentariu plin de afirmaţii inteligente. Nu conţinutul mesajului m-a uimit, ce promptitudinea! Ca şi cum ar fi stat la pândă
Asta mi-a dat clar de înţeles că tipul are mult timp liber şi pe deasupra o mare slăbiciune pentru mine. :D
Sincer, nu ştiu dacă asta face de meserie, se prea poate. Cum se poate să nu fiu singura lui ţintă. Încă nu ştiu. Dar se poate afla.
Nu cunosc individul personal, numele nu-mi zice nimic. Nu cred să fi venit vreodată în contact în vreun mod.
Nu am nici cea mai vagă idee de ce îi sunt atât de "urâtă". Şi nici nu mă interesează.
Nu EXISTĂ scuze la răutatea gratuită. Am spus-o şi ieri.

Pe paginile mele am dreptul să fac ce vor muşchii mei, şi NIMENI nu este obligat să mă 
citească, sau să urmărească. Eu nu merg în casa ta să te insult. Tu cum îţi permiţi? În ce lume trăim? 

Orbit de sentimente distructive nu a ţinut cont de faptul că poate fi interceptat extrem de uşor.
Ai datele on line? Nu poţi scăpa. Le-am cules, le-am salvat, am probe.
Oricât de multe account-uri fictive ai avea şi ţi-ai face, există modul de a afla cine, de unde, când, de ce.
--- Ştii asta, nu? Doar eşti web-developer la o firmă mare, trebuie să ştii.

Da, ştiu, ar trebui să ignor (bla, bla, bla) şi asta fac de obicei, însă când lipsa de respect depăşeşte orice limită, nu pot sta cu braţele în sân. În trecut am luptat şi am apărat multe persoane de la astfel de calomnii.
Există autorităţi, există legi, există probe şi nu permit NIMĂNUI să-şi bată joc de munca mea.

În viaţa mea nu am făcut asta nimănui.
Dar nici nu am întors şi celălalt obraz.
Nu voi tăcea şi nu-mi voi pleca capul, nu este felul meu. Merg să-mi limpezesc minţile şi să discut cu cei în măsură, să decidem ce şi cum putem face. Legal.
Că nu sunt singură pe terra, am prieteni, cunosc pe cine trebuie şi ştiu cum să-mi port de grijă. Altfel m-ar fi mâncat lupii până acum. Pffff. Sunt pusă pe treburi mari azi.
Îndemn şi recomand tuturor să nu aplece capul şi să nu ignore astfel de comportamente. Se numeşte HĂRŢUIRE după câteva incidente de genul, şi este pedepsibilă prin lege. 
Există autorităţi care se ocupă, atâ on line, cât şi fizic. Dacă nu se poate în România, apelaţi la un ajutor extern. Vă asigur că nu sunteţi singuri. Curaj să aveţi.
Nu vă lăsaţi călcaţi în picioare de fiinţe fără umanitate!

Cunosc oameni care s-au lăsat de blogging din cauza unor atacuri de genul. Alţii au intrat în depresie, ba unii s-au şi sinucis. Dacă asta se aşteaptă să vadă, acest individ de la mine, a greşit persoana.

Luptaţi pentru drepturile şi demnitatea voastră. Denunţaţi orice fapt calomnios şi nu renunţaţi doar pentru că se vor găsi unii să vă zică că nu sunt soluţii. Pentru că sunt!
Nimeni nu are dreptul să vină în casa voastră să vă insulte DEGEABA.

Tuesday, 6 May 2014

Nu înţeleg...

Sunt multe lucruri ce nu înţeleg pe lumea asta: jazzul, politica, invidia, aroganţa, răutatea gratuită.
Pentru a reuşi să înţelegi un sentiment trebuie mai întâi să-l fi probat pe pielea ta.
Pentru mine, răutatea se comportă în diferite moduri, şi nu este interpretabilă la plăcere.
Un act răutăcios poate să pornească din aroganţă, ignoranţă, ură, invidie, lipsă de ocupaţie, etc.
Cică în război, afaceri şi dragoste totul este permis. Hmmm.
--- Poţi să-ţi ucizi fraţii - doar sunteţi în război
--- Poţi să o vinzi pe mama, să-ţi laşi părinţii pe drumuri, - sunt afaceri
--- Să-ţi înşeli bărbatul cu prietenul lui cel mai bun - tot iubire se numeşte

Nu ştiu dacă aş face vreodată aşa ceva, nu am fost pusă în astfel de situaţii şi sper să nu fiu niciodată. Nu sunt o persoană prezumțioasă, nu fac afirmaţii pe baza cuvintelor/gândurilor fără probe empirice.
Evident, în inima mea am certitudinea că sunt o persoană raţională şi nimic nu m-ar convinge să-mi ucid fraţii, de ex. Dar... cine ştie ce elemente noi ar apărea şi... Nici nu vreau să mă gândesc, numai să vorbesc/scriu despre asta mă face să simt că fac ceva rău.

Nu ştie nimeni, niciodată ce este în inima unei persoane. Ce a împins-o să facă ceva, să se comporte într-un anume mod. Însă pentru mine, nu există scuze la răutate. Am mai scris despre asta. Nu o să zic niciodată să te comporţi ca Isus Cristos şi să-ntorci şi celălalt obraz, ba chiar sunt de opinie că cine te pleznește GRATIS (adică degeaba, fără motive), merită să fie pleznit înapoi.
Nimic nu dă dreptul unui individ (cu înfăţişare de om) să trateze pe cineva rău FĂRĂ motiv.

Facebook-ul este izvor de cunoaștere pentru mine. În fiecare zi văd statusuri fel de fel. Cel mai mult mă lasă perplexă acei oameni care se cred mai bun decât ceilalți (deşi comportamentul lor este identic cu cei pe care-i critică). Care consideră că totul este o luptă şi cel mai slab trebuie să piardă. Doar e legea naturii.
Însă legea naturii nu este să distrugi pe cel slab doar ca să demonstrezi că tu eşti mai puternic, ci să lupţi pentru supraviețuire. 
Cum te poţi numi tu om, dacă ataci pe ceilalţi aiurea, fără să-ţi fi făcut nimic niciodată? 
Cu ce drept? Din plăcere? Atunci ai o problemă neurologică gravă şi trebuie să fii închis.

Când te expui publicului, inevitabil vor apărea neajunsuri. Mulţi te vor nedreptăţi, te vor trata cu dispreţ cu sau fără motive, însă dacă tu ştii cine eşti, atacurile îţi vor face rău TEMPORAR. Câteva secunde, 2 minute maxim. Apleci capul şi laşi durerea să te copleşească.
Te întrebi de ce? Meriţi? Apoi te uiţi înlăuntrul tău şi ştii că nu e vina ta, nu ai făcut rău nimănui, nu ţi-ai permis NICIODATĂ să lipseşti pe cineva de respect în mod gratuit. Nu ţi-ai permis să mergi în casa omului şi să-l acuzi că-i prost doar pentru că are iarba mai verde decât a ta.

Tu ştii că nu ai timp pentru a urâ, discredita, defăima, împroșca cu noroi pe alţii şi că nu este demn de o fiinţă superioră. Îţi vezi de treaba ta liniştit şi senin. În timp ce sufletul lor se umple de sentimente distructive, tu munceşti, surâzi şi dai Cezarului ce-i al Cezarului.

Oricât de corect ai fi, întotdeauna se va găsi cineva să te lovească. 
Nu eşti o bestie fără discernământ, ci îţi poţi controla gândurile, acţiunile, comportamentul. Şi nu pentru că merită ei, ci pentru că TU MERIŢI.

Sunday, 4 May 2014

Cum să faci Super Selfie cu un aparat compact oarecare

Alaltăieri am scris un articol relativ la selfie-uri (poze pe care ni le facem singuri) şi mi-am dat seama că am foarte multă practică. În 10 ani mi-am făcut o imensitate de fotografii.
Aparatul meu are în jur de 8 ani, poate chiar mai mult. Şi este singurul pe care l-am folosit atâţia ani.
Kodak easy share M753. Până ieri eram convinsă că se găseşte (de cumpărat) şi în România, dar l-am găsit doar pe 2 magazine pe care nu le cunosc şi nu pot să le recomand. Eu l-am luat din Italia cu vreo 200 de euro. 
Este destul de simplu de folosit, are multe funcţiuni. Unele nu le-am folosit niciodată. Oricum, sunt foarte mulţumită de el. Fac fotografii la toate mâncărurile mele pe care le public pe reţeteîndrăzneţe.blogspot, îmi fac selfie cu duiumul, fotografii panoramice, videouri (nu sunt foarte clare, dar mult mai bune decât ce am văzut în jur. Am observatnu-i place culoarea galbenă (de aproape). 
Oricum, deseori sunt constrânsă să reduc mărimea şi calitatea (pozelor) pentru că îngreunează pagina. Din cauza asta nu sunt foarte clare şi câteodată par şi retuşate. :D

Pe Emag găseşti sute de modele la preţuri rezonabile. Acum au promoţii extraordinare. Dacă eşti începător, 1 aparat compact de 300-400 de lei este perfect. 

Indiferent de aparatul tău, va trebui să faci multă practică înainte să descoperi exact ce poate şi care sunt părţile tale "bune". 
Poţi să ai aparate de mii de euro, dacă nu te pricepi şi nu vrei să-nveţi, nu te ajută cu nimic. Cunosc destui care cred că este deajuns să ai un aparat bun pentru a face foto super. Ei bine, NU. Îţi trebuie mult timp să pricepi toate șiretlicurile. Un fotograf ce am cunoscut acum câtva timp a stat cu burta pe carte nu ştiu câte luni, înainte de a se apuca să facă poze şi să ia banii la oameni. A citit cărţi, a făcut cursuri on line, s-a informat. Şi face nişte poze de rămâi mască. Dar mulţi... pauză. Banul să iasă. Până şi eu fac fotografii mai bune decât ei. Atenţie mare la cine mergeţi. 

Nu sunt fotograf profesionist şi voi vorbi doar din experienţele mele.

Am notat foarte multe lucruri de-a lungul anilor.
În primul rând, multe persoane au faţa asimetrică. Dacă ai observat că uneori ieşi bine, alteori parcă eşti rupt dintr-un film de groază (eu, EU) acesta poate să fie motivul. :D
Este foarte posibil/probabil ca să ai două profiluri diferite.
Nu sunt deloc fotogenică, cum afirmă şi cred mulţi. Am învăţat să-mi fac fotografii cu calm, cât mai multe, şi apoi aleg. Am fost atentă la infinite şmecherii şi acum pot să zic că majoritatea fotografiilor făcute de mine sunt super! (fără falsă modestie. După 10 ani de practică şi învăţătură, crede-mă, oricine ar învăţa/şti cum se face o fotografie bună). 

1. Evidenţiază care este profilul din care ieşi cel mai bine. Eu ies bine din stânga, din dreapta par o persoană complet diferită. Detest chestia asta. Mai ales când eşti la o fotografie de grup şi uiţi de detaliul acesta. Când îţi ajunge fotografia te înspăimânți. Brrrrrrrrrrrr

2. Lumina este absolut fundamentală. Dacă vine din profil, fotografiile ies exact cum este decorul, din faţă/dreapta ţi se văd şi ridurile pe care nu le ai. La întuneric, nu te vezi deloc. :D 

3. Starea psihică influențează grozav aspectul unei persoane. Nu fă fotografii când te simţi prost, ţi-e rău/te doare ceva, eşti nervos. Ţi se reflectă pe chip, în ochi, etc.
4. Surâsul. Eu am pomeții foarte proeminenți, dacă râd, ies aiurea rău. În realitate (?! = livealive?!) îmi spun că-mi stă super când râd, însă nu-mi place cum ies în poze. Evit pe cât posibil. 

5. Atmosfera, ambientul, vremea. Nu le faci la întuneric, cum am zis mai sus. În natură ies cel mai bine.

6. Fă cât mai multe fotografii, fără să te grăbeşti. Caută locuri retrase unde să nu fii deranjat. Dedică foarte mult timp să înţelegi ce anume, când, unde, cum, când ieşi cel mai bine.


7. Acest truc este Exclusiv pentru femei (dar, na vezi, tu...). Foloseşte un mascara şi un gloss de buze (prefer ruj-urile mate roşu aprins. Dacă este posibil şi ai un creion iluminant (? care luminează) pentru ochi - pe pleoapa inferioară - pe pleoapa superioară, SUS, dreapta (în colţul ochiului), întinde nişte fard roz/roşu. Te va ajuta enorm (eu folosesc exclusiv mascara si ruj).
Altceva nu folosesc şi nici nu recomand. Care mă cunoaşte ştie că am 38 de ani şi DEŢIN mulţi pistrui, nu ascund nimic. Nu pot publica multe fotografii pe blog, însă, dacă eşti curios, intră pe pagina mea Facebook, şi vei vedea mai bine.
NU ÎŢI ŢUGUIA BUZELE, mamă! Pe bune. E aiurea rău. PFFFF

Sau, mai simplu, mergi la un fotograf profesionist care se pricepe (cunosc câţiva). Acesta, dacă ştie meserie, va observa imediat care sunt atuu-rile tale şi va şti cum să le valorifice. 
Nu este de ajuns să ştii din care parte trebuie să vină lumina, trebuie să te pricepi la OAMENI
Dacă însă nu-ţi permiţi, ca mine, vei fi atent la ce am scris mai sus şi te vei apuca să-nveţi. Cum am făcut eu

Niciun alt fotograf nu m-a pus vreodată în valoare până acum.Cumnata mea îmi face fotografii, dar de departe şi sunt chiar super. Dar pentru un selfie este mult mai greu. Trebuie multă răbdare, pasiune şi voinţă. 

Personal sunt TOTAL împotriva retuşării fotografiilor. Şi împotriva fotografiilor din unghiuri bizare. Nu e chestiune de originalitate, dar de snobism. Am un "prieten" care se tot încăpățânează să sucească aparatul aiurea. Sincer, o consider o mare prostie. Nu este de ajuns să CREZI că ştii ce faci, dar să ştii de-a binelea. Şi asta se poate numai cu practica, studiul, munca. Nu cu grandomania

Fotografiile alb negru/sepia îţi dau un aer vintage/misterios, însă eu prefer fotografiile în culori REALISTICE=adevarate. 
--- Ce rost are sa intensifici culori care nu exista? Absurd.


Am pus şi un video pe You tube. Nu-l mai încarc aici că-mi îngreunează pagina.