Sunday, 16 February 2014

Iubirea adevărată

Îmi vine să râd. Iubirea poate să fie și falsă? Este un pleonasm sau nu? Expresie este foarte comună, așa că mă dau în rând cu lumea... oricare ar fi ea.

A trecut și sfântul Valentin, vine Dragobetele.
--- Câți dintre noi au sărbătorit „cu adevărat”?
Independent de ce natură/origine au aceste sărbători, cred că fiecare dintre noi are dreptul să sărbătorească, dacă vrea.
Însă iubirea ar trebui sărbătorită în fiecare zi. Nu avem nevoie de cadouri, cine romantice la lumină de candele... Puțină sensibilitate și voința de a înțelege/respecta și alte puncte de vedere ar ajunge.

Ieri am fost la o înmormântare și mi-a dat multe de gândit.
În primul rând viața este scurtă, și avem dreptul la numai una. Cel puțin, atât știm cu certitudine că avem. 
Iar noi ce facem? Ne chinuim, ne lăsăm mânați de orgoliu, lucruri materiale, faimă și putere. Uităm să iubim, să ne dăruim clipe frumoase și să prețuim ceea ce avem.
Ne îndrăgostim... o dată, de două, trei, cinci – o sută de ori. Și când o facem totul ni se pare posibil, și vrem să facem fericită persoana ce iubim.
Intrăm într-o relație cu sufletul inundat de iubire și credem că va fi ușor.
Însă imediat intervin problemele și ni se pare imposibil să facem sacrificii, să renunțăm la unele lucruri ce le făceam când nu eram într-o relație, să ne călcăm pe orgoliu, să învățăm lucruri noi. Și totuși afirmăm cu tărie că iubim cu adevărat. Și când relația nu merge, ne acuzăm reciproc:
--- Dacă m-ai iubi, nu ai vrea să mă schimbi...
--- Dacă TU m-ai iubi, te-ai schimba fără ca eu să ți-o cer!
Frustrarea se instalează și uităm de ce ne-am îndrăgostit... de cine.
Ne despărțim, că nu mai putem suporta nedreptățile, suferințele ce ne provoacă celălalt.
Plecăm jurând că nu vom mai iubi... însă timpul trece și el vindecă orice ferită. Și iar ne îndrăgostim, și iar ni se pare totul posibil. Ne aruncăm trup și suflet într-o nouă relație, uitând de celelalte. Nu ne-am schimbat, suntem mereu aceiași. Aceleași dorințe, aceleași pretenții/espectative. Însă iar ne lovim cu capul de un perete de ciment. Și nu putem să-l spargem, să trecem dincolo... Și acuzăm, insultăm, dăm vina pe celălalt. Incapabili să vedem dincolo de cuvinte.
Istoria se repetă iar noi nu învățăm nimic, nici din greșelile altora, nici dintr-ale noastre.
Și ne simțim nedreptățiți, neînțeleși, nefericiți, ghinioniști.
--- „Nu e vina mea... merit mai mult.”
Însă ca să merităm mai mult TREBUIE să dăm mai mult.
Iubirea... nu ajunge.
Oricât ai vrea/pretinde ca totul să rămână la fel, este imposibil. Nu mai ești singur, trebuie să te gândești la sentimentele, dorințele, necesitățile celuilalt.
O relație între două persoane complet diferite, nu are șanse de reușită. Doar dacă amândoi ajung la un comun acord. Însă e greu. Pentru că dincolo de ei doi există și familiile lor, prietenii, vecinii; fără să realizezi, fără să vrei, ei te influențează.
--- „Am întrebat vecinii, m-am uitat la rude... toți fac așa. Înseamnă că trebuie să facem ca ei, că așa este bine... Ce zici TU este greșit. Ești tu care nu înțelege.”
Însă cine a zis că ei sunt ca noi? Cine a decis că dacă TOȚI cei din jur beau (de ex.), așa este bine?!
Nu tot ce fac ceilalți ni se potrivește. Fiecare dintre noi e unic și indivizibil.
Iubirea adevărată este aceea care te face să trăiești din fericirea celuilalt. Nimeni și nimic nu ar trebui să fie mai important decât asta. Nu orgoliul, nu trecutul, nu banii/averea, nu rudele, nu ce fac alții... .

Eu... merg în capătul lumii pentru tine, desculț, prin frig și ploaie...
TU... ai face același lucru pentru mine?

Înțelegi ce vreau să spun? Mintea ta... este în gradul să analizeze sensul acestei fraze? Fără să întrebi vecinii, părinții, rudele... 
Tu... știi ce e iubirea?!

Reacţii:

4 comments:

  1. Un articol foarte profund. M-am maritat fara sa-mi iubesc sotul, vina mea, insa sotul zice ca sa insurat din dragoste. Eu care nu iubeam cautam sa-mi multumesc sotul, iar el care iubea asa de mult nu facea nimic sa ma multumeasca. Cum ti se pare, frumos, nu?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Foarte trist! Tipic omenesc. Unii oameni pur și simplu nu au suflet. Incapabili să simtă, să vadă, să dăruiască. Am cunoscut destui. De aia omenirea este unde este.

      Delete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.