Gioconda cu mustaţă

Permisul de conducere
Gioconda cu mustata... era poza de pe carnet. Nu stiu ce a facut blogger ca mi-a disparut poza de pe blog. Habar nu am cum s-o recuperez.


Pfffffffffff. Câte amintiri, lacrimi, câtă frustrare, apoi imensă bucurie când l-am obţinut. Ce poză oribilă am pe el. Te înspăimânţi, nu alta. Parcă-s Gioconda cu mustaţă (şi beată pe deasupra, sau arsă de soare). :D 
M-am născut în epoca de aur, femeie, la ţară. Pe atunci, cine avea maşină era „bogat rău”.
Femeile nu prea conduceau, era „treabă de bărbat”. De aceea nici nu m-am gândit vreodată că o să am într-o zi şi eu carnet. Neah. Şi nu m-am uitat niciodată cum conduc bărbaţii, nu am văzut semne de circulaţie, nu mă interesa nimic de nimic.
Am ajuns în 1989, Revoluţia, schimbările, democraţia, libertatea, tehnologia, modernitatea, noi orizonturi şi mii de oportunităţi. Lumea şi-a deschis porţile şi pentru noi, care nici nu bănuiam ce era dincolo de România comunistă. Habar nu aveam că femeile conduceau la fel ca bărbaţii, că la 18 ani toţi aveau permis. Era un drept al tuturor, de mici creşteau cu această mentalitate.
Am plecat în străinătate să văd cum trăiesc oamenii care mâncau ciocolată, fructe, carne oricând voiau. Aveau căldură, lumină, apă caldă la orice oră din zi şi din noapte.
Şi m-am minunat de o infinitate de lucruri ce nici nu ştiam că există.
Apoi am văzut marea şi m-am îndrăgostit instant. Voiam să merg în fiecare zi, dar locuiam la 50 de km şi lucram mai mereu. Autobuze nu prea erau. Şi-atunci m-am gândit, pentru prima dată, că ar fi cazul să dau şi eu pentru permisul de conducere. 
Din fire sunt fricoasă, dar mi-am zis că dacă „toţi conduc, eu de ce nu aş putea?
Zis şi făcut. Luni dimineață, (ziua mea liberă), iau bicicleta şi merg în satul vecin (aflat la 9 km distanţă), caut o şcoală de şoferi şi mă-nscriu pe loc. Era septembrie deja.
Imediat am început teoria, mergeam la şcoală de trei ori pe săptămână. Aveam pauză, de la muncă, două ore jumate, câteodată trei. Norocul meu că atunci erau programate şi orele de studiu. Cum terminam, luam bicicleta şi plecam rapid înspre şcoală. Câteodată mă duceau colegii mei care aveau drum pe acolo.
În timpul orelor prestam foarte multă atenţie, prindeam repede, mă interesa totul.
Într-o zi încep să ne vorbească despre semnele de circulaţie.
Am ameţit când am văzut câte erau. Am ridicat mâna şi am zis contrariată:
--- În România nu există semne de circulaţie.
--- Imposibil, nu puteţi conduce fără ele.
--- Cunosc doar semnul STOP. Doar acela este peste tot.
Şi toţi au râs cu lacrimi. M-am simţit extrem de ignorantă. „De ce n-am tăcut?
În fiecare zi, când terminam munca (de obicei pe la 12 - 2 noaptea), studiam cel puţin un capitol din cartea ce mi-au dat de la şcoală. Adormeam cu ea pe piept, frântă de oboseală, visam numai semne de circulaţie, reguli şi amenzi. Dimineaţa mă trezeam bolborosind despre cum se acordă primul ajutor. Ştiam tot, eram pregătită pentru examen.
Într-o zi, mă prezint şi le spun că vreau să dau examenul ca să-ncep orele de practică. Nu mai aveam răbdare şi eram epuizată. L-am luat (istorie foarte lungă, va trebui să scriu un alt articol pe temă).

Şi-abia atunci a-nceput greul. M-am urcat în maşină cu zâmbetul pe buze, nerăbdătoare şi foarte încrezătoare. După primele 2 minute „de condus” (vorba vine, că habar nu aveam cum să ţin mâinile pe volan), disperată am început să plâng în hohote. Eram sigură că n-am să-nvăţ niciodată. Mi se părea extraordinar de greu.
60 de minute la volan, cobor, îi mulţumesc instructorului (mai tânăr decât mine) şi-i spun că renunţ,
--- Sunt prea fricoasă, nu vreau să mor la volan, sau să omor, Doamne fereşte, pe altcineva.
A încercat să mă încurajeze, dar nu voiam s-ascult. Mi-am luat bicicleta şi-am pedalat deznădăjduită până acasă. Ajunsă, m-am închis în dormitor, am tras perdelele, am stins telefonul, m-am strâns covrig, (ca un câine abandonat) până a doua zi când m-am trezit cu ochii bulbucaţi de plâns şi de nesomn. M-am uitat în oglindă şi mi-a fost ruşine. Mi-am zis că nu sunt o laşă, nu sunt ignorantă şi nu sunt tipul care renunţă aşa de uşor, fără să dea maximul.
Am luat telefonul am sunat la şcoală şi am fixat alte ore de condus.
Cum nu aveam timp în cursul zilei, mă trezeam dimineaţa la 5, luam bicicleta şi plecam dornică să-nvăţ cât mai curând să nu-mi mai fie frică.
Ajungeam îngheţată bocnă, nemaisimţinând mâinile şi picioarele, era noiembrie deja.
Am făcut mai multe ore decât era necesar, instructorul îmi zicea că eram pregătită, dar eu nu mă simţeam încă sigură să ies singură pe stradă.
M-au sunat pe nepusă masă, pe 1 ianuarie, să mă întrebe dacă vreau să dau examenul, că era o harababură la început de an. Nu era programat, dar dacă nu mă prezentam atunci, ar fi trebuit să mai aştept cel puţin 1 lună.
Neconvinsă am zis da. Pe 3 (ianuarie) aveam bilet de avion să mă-ntorc în ţară, în vizită. Eram în concediu.
Ne-au dus într-un alt oraş să dăm examenul. Nu condusesem niciodată acolo, nu cunoșteam străzile. Pe o altă maşină, mai mare şi alimentată cu benzină (cealaltă era diesel), polei pe carosabil.
Vine instructorul şi zice:
--- Nu avem noroc, ne-a picat cel mai sever examinator (aşa se numeşte cel care verifică dacă eşti apt pentru a conduce, în ţara în care am luat eu carnetul).
Ne-am uitat unii la alţii (eram 4) şi ne-am resemnat instant.
--- Vom mai da o dată. Ce putem face?
Am fost prima, nu mai ştiu dacă eu am cerut sau s-a tras la sorţi. M-am urcat în maşina verde cu inima bătând nebuneşte, am fixat scaunul, oglinzile, m-am asigurat şi am pornit.
Instructorul îmi lăuda tenacitatea încercând să-l convingă pe examinator că eram pregătită şi meritam.
Dar, din spate, EL îmi scruta orice mişcare întrebându-mă de ce vreau să iau carnetul.
Inocent i-am răspuns:
--- Vreau să merg la mare şi nu este autobuz dimineaţa devreme.
După circa 20 de minute de condus (pe străzi ce nu văzusem niciodată), examinatorul mi-a zis să-ntorc şi să parchez.
S-a uitat lung la mine şi mi-a-ntins mâna-n care ținea o bucată de carton roz, dreptunghiulară.
--- Felicitări, ai luat permisul. Semnează aici
Totuşi, încă ţi-e teamă. Cu timpul vei învăţa că practica este mama învăţăturii. Să te urci imediat la volan, să nu uiţi şi să te cuprindă frica. Mult succes şi drum bun!

Mi-a fost extrem de greu şi m-a costat foarte mult (nu mă refer exclusiv la bani), dar l-am luat şi eram foarte mândră de mine. O mare realizare. Eu, să am carnet... . 

Mergând la şcoală (la toate orele), studiind cu conștiinciozitate, şi călcându-mi pe fire am reuşit să-mi îndeplinesc un vis pe care nici nu l-am avut.

Acum, şi la noi, copiii se nasc (fete sau băieți deopotrivă) ştiind deja că la 18 ani vor lua carnetul. 
Istorii, ca cea de mai sus, sunt doar poveşti. Din alte timpuri, poate inventate pentru unii. 

Ps. Când apoi am venit în ţară cu maşina am văzut că semnele de circulație erau prezente peste tot. Numai că eu nu le observasem. Ce nevoie era să le învăţ dacă nu aş fi avut niciodată carnet?


Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Post a Comment

9 Comments

  1. cate peripetii pentru a lua un carnet,si eu am carnet de 12 ani dar de cand am facut scoala nu am mai condus,nu-mi plac masinile pentru ca costa foarte mult,am alte prioritati....

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, fiecare are priorităţi lui. Carnetul pentru unii e un moft, pt alţii necesitate.

      Delete
  2. Mă bucur foarte mult că ţi-am dat curaj. Să faci şcoala de soferi, să conduci, nu este un lucru foarte uşor pentru oamenii corecţi/responsabili. În România mulţi nu respectă regulile/legile şi de aia, poate, unii oameni sunt reticenţi în a conduce. Numai practica te poate face să-ţi risipeşti frica.
    Mulţumesc, mult.

    ReplyDelete
  3. Foarte emotionanata povestea,imi aduce putin aminte de vremurile de altadata,care nu au fost prea usoare...Totusi parca era mai bine,eram mai inocenti si cu mai mult bun simt.Ce mult se schimba lumea...Acum,cum ai zis si tu,tinerii din ziua de astazi deja stiu ca la 18 ani vor avea carnet si,bineinteles,o masina pe care sa o conduca.E bine sa ai pemis,sa nu depinzi de nimeni,sa stii ca atunci cand ai nevoie de ceva te urci in masina si ai plecat fara sa ceri ajutorul nimanui.Totodata e si un motiv in plus sa fii mandru,mai ales cand il obtii prin propriile forte(cum a fost si in cazul tau).
    Aaaaaa...Si sa nu uit...Sa stii ca esti la fel de frumoasa si in poza de pe permis.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, odată nu era aşa de uşor. S-au schimbat multe; şi în bine şi în rău. Niciodată nu mi-a plăcut să depind de cineva sau ceva. Sunt o persoană independentă de când mă ştiu. Şi aşa este, sunt foarte mândră. Una dintre cele mai mari realizări. Şi acolo râdeau de mine că dădeam aşa de multă importanţă la ceva ce aveau toţi.
      :))))))))))) Pe bune că aveam mustaţă! O pată maronie sub nas ce se vedea extraordinar când mă-nroşeam (şi se întâmpla des). Am scăpat de ea acum. Slavă Domnului! Mulţumesc, eşti foarte generoasă.

      Delete
  4. Cata ambitie... Eu sunt unul care stiam de mic ca la 18 ani o sa permis. Mi s-a parut usor. Istoria ta m-a impresionat că nu m-am gandit nciodata cat de greu le este multora. Ai toate motivele sa fii orgolioasa. Bravo!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Trebuie. Ești unul dintre norocoși atunci. Mă bucur pentru tine. Mulțumesc.

      Delete
  5. Ai avut ambitie,nu gluma! Am avut si eu destule de indurat cu scoala de soferi, dar nu-i bai...am reusit sa-l iau si asta nu era posibil daca era sa renunt dupa prima incercare. Superba poveste, dar mai ales mesajul ...Never give up! Big like! :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. Exact, niciodată să nu te dai bătut la prima încercare. Evident, asta dacă eşti o persoană realistă şi nu-ţi doreşti să ajungi pe lună. Oricum ar fi, carnetul este un drept al tuturor, şi toţi avem datoria să ne pregătim cum trebuie. Din respect pentru noi, mai întâi, apoi pentru cei din jur. Thanks.

      Delete

Într-o lume plină de critici și negativitate, schimbăm perspectiva: să împărțim iubire. 🌟
PS 1 Dacă nu vrei să comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu răspund repede este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.

>