Friday, 21 February 2014

Am vrut să simt că trăiesc

Eseu despre melancolie.
Nu am scris niciodată unul şi nu sunt sigură ca va fi considerat un eseu în adevăratul sens al cuvântului, este mai degrabă o înşiruire de gânduri, reflecţii şi sentimente; o poveste.
Scriu pentru a onora timida invitaţie a unui coleg de breaslă.
Nu vreau să fiu lungă, să plictisesc. Sper să nu se întâmple.


E toamnă, seară şi plouă.
Aşezată pe fotoliul moale, aflat înaintea şemineului, mă uit pierdută la flăcările vivaci de un roşu portocaliu.
Las cartea din mâini şi-mi aşez pătura pe picioare.
Un fior rece îmi traversează corpul de la un capăt la altul. Mi-e frig, şi mă simt ca şi cum aş fi singură în univers.
--- Parcă aş avea 300 de ani. Uită-te la mine, fac pietate! Cum am ajuns într-o astfel de situaţie? Unde-am greşit?
Lacrimi grele îmi inundă ochii fără să vreau.
--- Hei, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? De ce te plângi? Capul sus!
Mă cert şi încurajez singură.
Nu este tristeţe, dar melancolie. „Astenie de toamnă”, aşa o mai numesc câteodată.

Nu-mi place anotimpul acesta. Culorile ruginii îmi rănesc ochii albastri. Copacii goliţi de frunze, par nişte monştri gata gata să te înhaţe. Mă strâng în spate.
Văd înaintea ochilor o imagine de când eram copil şi mergeam să-i ajut pe ai miei la munca câmpului.
Căruţa plină cu porumb, calul care trage curajos o povară de 10 ori mai grea decât cântărește el.
Eu, mică, cobor din căruţă şi-ncerc să-l ajut.
Simt o durere fizică... ca şi cum aş trăi din nou acelaşi sentiment de durere şi milă infinită faţă de bietul animal.
Ne apropriem de un deal. Încep să respir greu, ştiu exact ce se va întâmpla, şi mă prepar psihologic.
Stăpânul calului ridică mâna dreaptă în care ţine strâns un bici imens. Sar imediat din loc şi înalţ spre el ochii rugători, doldora de lacrimi:
--- Te rog, nu-l lovi. Îl doare.
Se uită la mine urât, tata sare-n apărarea mea.
--- Dă-i pace, Ioane, e doar un copil. Ce ştie ea?
Şi Ion îi trage bice calului care este istovit de moarte.
Mi se rupe inima şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abţin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruţă cu mine. Nu mă priveşte, ştie ce simt.
--- Copilă, de ce nu înţelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta, dacă nu ar fi el să ne ajute?
--- Da, tată, ştiu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal, are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
--- Vorbeşti prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roşii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
--- Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneţi calul să tragă la căruţă. Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
Mă uit la el simţindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă, respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Aşa e toamna pe drumurile de ţară.
Fug repede în casă să văd unde e mama. O găsesc la ţesătoare. A început un nou covor. Este extraordinar de frumos.
Ce opere de artă ies de pe mâna ei! Ce păcat că nu va avea niciodată aprecierea pe care o merită.

--- Mamă, am ajuns. Ce faci? Ţi-a mai fost rău?
--- Nu, mamă, nu mi-a fost. Aţi terminat? Unde e tac-tu?
--- E afară, termină de golit căruţa. M-au alungat. Au zis că-i încurc.

Sunt fericită că bietul animal va scăpa de povară şi-l vor lăsa să odihnească.
Şi uite un motiv pentru care nu-mi place toamna.

Apoi nu-mi place să privesc frunzele cum cad încet la pământ. Este o moarte, sfârşitul lor. Mă face să mă simt tristă.

Aud cum ploaia-şi înteţeşte picăturile. Ropotul lor este din ce în ce mai puternic.
Am sufletul greu, dar iubesc ploaia. Îmi place să simt picăturile reci pe pielea-mi nudă. Însă ploile de toamnă durează zile şi te saturi la un moment dat.

Mă uit din nou înspre foc.
--- Ce vis să ai acest noroc! Şi când te gândeşti că sunt oameni fără un acoperiş deasupra capului.
Nu ştim niciodată să fim recunoscători pentru ce avem. Mereu vrem altceva, şi altceva, şi tot aşa.
Iarăşi mă simt vinovată. Aşez cartea pe măsuţă şi mă ridic scuturându-mă ca un căţel înfrigurat.
Mă uit în jur... pe fereastra goală.
--- O să dorm aici în noaptea asta, da. Să ascult trosnetul lemnelor ce ard, şi ropotul ploii.
Mă duc să aşez focul, punând alte câteva bucăţi de lemn uscat. Iau şi câteva fire de busuioc şi le arunc în foc.
Un miros delicat se împrăştie în toată casa. Aduc fotoliul mai aproape, şi-l prepar pentru dormire. Iau pătura de lână, perna din puf de la mama, mă întind ca un animal în culcuş, sting lumânarea şi ascult... .

Dimineaţă mă trezesc devreme. Focul s-a stins demult. Mă uit pe fereastră: nu s-a luminat încă de ziuă, ploaia a-ncetat, însă cerul este la fel de gri.
Mă-mbrac repede şi plec să fac o plimbare pe malul mării.
E totul pustiu. Oamenii încă mai dorm, iar cei care sunt în picioare, se pregătesc să meargă la muncă.
Nu mă priveşte nimeni, parcă sunt invizibilă.
Ajung pe faleza umedă, mă opresc şi privesc imensul. La orizont marea se contopește cu cerul devenind un tot.

Tremur, mi-e frig. Mă înconjor cu braţele, încercând în van să mă încălzesc.
--- Ar fi trebuit să mă îmbrac mai bine. Ştiam că va fi frig, şi totuşi n-am făcut-o. 
Am vrutsimt că trăiesc.


Dacă ţi-a plăcut/esti de acord, un like la pagina Facebook, o vizita pe LinkedIn sau orice altă iniţiativă (like, share, comment) ar fi mult apreciată. 
Daca stii pe cineva care ar beneficia din citirea acestui articol, te rog, imparte-l cu incredere.
Iar daca citesti in engleza, viziteaza tanarul meu blog: While I breathe, I hope. 

Te astept cu mare drag.



Reacţii:

8 comments:

  1. Pfff...captivant !! Cu adevarat miscator :) . Nu cred ca ar fi suparat pe nimeni daca era mai lung. Inca un pas spre mult asteptata carte sau chiar carti. Eu unul astept cu nerabdare, si o sa vreau una cu autograf :D . Mult succes !

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ah... mulţumesc. Eşti prea bun. Nu ştiu câtă lume iubeşte să citească. Nu vreau să-mi supăr fanii. :D
      Sigur, autograf! :))))))))))))))))
      Mulţumesc, apreciez!

      Delete
  2. devii din ce in ce mai sigura pe tine,continua tot asa,de citit carti nu mai am timp,acum noroc cu povestioarele tale sentimentale,pui mult suflet in ceea ce scrii.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, "pofta vine mâncând". Merci. Mă bucur că reuşesc să delectez măcar câteodată.

      Delete
  3. Ma bucur ca am avut inspiratia sa-ti fac timida invitatie de a scrie.Felicitari si inspiratie in continuare.Talent ai...cu carul.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumesc. Mă bucur că am acceptat chiar dacă cu reticenţă. Tot ceea ce este scris din inimă dă emoţii.

      Delete
  4. Cata sensibilitate... Emotionant! Ai exprimat foarte bine conceptul melancoliei. Bravo!

    ReplyDelete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.