Friday, 7 December 2012

Povestea adevărată a lui Moş Gerilă

Povestea lui MOŞ Gerilă, pardon, CRĂCIUN, în viziunea iubitei mele mame.

Articol EXCLUSIV pentru cei care au trecut de 14 ani!!!

Câţi ani aveai când ai descoperit că acest moş hmm... cum să zic să nu rănesc pe nimeni?! Poate copiii nu citesc articolul ăsta. Alungă-l de lângă tine!
Ziceam, la ce vârstă ai aflat că acest moş este real doar în închipuirea ta?!
Eu eram mare, dar MARE, mare. Nu o să crezi, însă aveam aproape 12 ani (chiar mai mult, nu sunt sigură).
Nu voi uita niciodată senzaţiile de disperare şi negare totală ce am probat atunci. Am zis că e o glumă de foarte prost gust. Mult timp am refuzat să cred... apoi televizorul a stricat totul. De aia nu am acum!!! Îi port mare pică pentru că a distrus singura utopie în care am crezut cu toate puterile mele.

Pe vremea lui Ceauşescu i se spunea MOŞ GERILĂ!
Îţi aminteşti?! Şi nimeni nu avea curajul să zică că nu există! Venea la şcoală, la grădiniţă şi apoi, seara, acasă!!! La acei norocoşi şi la cei cuminţi.

În familia mea a venit în fiecare an până când am împlinit 12-13 ani (cum am zis mai sus). Nu conta că eram cuminţi sau nu... el venea pentru că aşa decideau părinţii mei. Un vis!
Era atât de real, atât de credibil... atât de INCREDIBIL.

Mama şi tata au fost artificierii celor mai mare bucurii ce am experimentat de copii. Lacrimile îmi curg calde şi nenumărate pe obraji în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt lacrimi de durere, dar şi de gratitudine.
Când mă gândesc cât de greu era să găseşti o jucărie sau o ciocolată pe vremea comuniştilor....
Ne-a negat totul doctrina asta şi totuşi, mulţi dintre noi, plângem acele timpuri.
PARANTEZĂ (Eu NU!!! Să fim serioşi. Era de muncă e adevăra,t dar ce mâncam? Bine, eu nu pot să mă plâng că am avut de toate. Părinţii munceau şi zi şi noapte să avem de mâncare. Aveam şi o bucată de pământ şi animale. Nu ne-a lipsit NIMIC. NU am răbdat O DATĂ de foame. Decât atunci când fugeam şi stăteam nenumărate ore pe malul Moldovei. Când ne întorceam acasă eram rupţi de foame. Ce copii „tembeli” Nu puteam lua o pâine cu noi?! Nu, nu voi plânge niciodată acea vreme. 
Pentru ce au avut de suferit ai miei, pentru drepturile ce ne-au negat, pentru injustițiile infinite, pentru că mama muncea pe câmp gravidă în luna a 9 a, până când îi venea sorocul, și pentru multe, infinite alte atrocități.)

Să mă întorc la Moş Gerilă.
Mama îmi povesteşte cum mergea zeci de km pe jos, prin zăpada înaltă cât o casă, să găsească ceva jucării. Făcea poate şi 50 de km într-o singură zi prin nămeţi şi ger cumplit. Of... mamă. Cum nu ne gândeam noi la aceste lucruri atunci... Cum să-ţi mulţumim?!
Îmi zicea că era foarte greu să mergi pe câmp cu vântul îngrozitor de rece care sufla cu enormă putere. „Un picior vâram în zăpadă şi altul scoteam, ajutându-mă de mâini, că zăpada avea şi 10 m în unele locuri”. Ce împinge o mamă să facă aşa ceva? Poate bucuria din ochii copiilor? Sigur că da.

Se întâmpla să nu găsească într-un sat/oraş aşa că mergea în altul şi tot aşa până găsea ceva. Păpuşi pentru fetiţe, maşinuţe/camioane/puşti pentru băieţi. Apoi haine, caiete, pixuri şi multe, multe dulciuri. Lucruri care nu găseau pe toate drumurile şi pentru care trebuia să te pui în genunchi să obţii. „Îţi pot da doar o păpuşă” i se zicea deseori. „Dar eu am alte 3-4-5-6 fetiţe. Cum pot să împart o păpuşă la toate?”. „Să se joace cu rândul, nu e treaba mea” îi zicea răspicat vânzătoarea X sau Y care se credea cine ştie cine. Şi mama cu lacrimi în ochi, cu mâinile îngheţate şi inima grea, lua păpuşa şi mergea în altă parte, alţi X km.

Voi scrie un alt articol despre o întâmplare extrem de nostimă despre o păpuşă de culoare. :) cadou de Moş Gerilă pentru sora mea Alexandrina.

Ne făceau brad "ADEVĂRAT" în fiecare an. Puneam bomboane „de aur”, ciocolate, napolitane etc etc etc. Mirosea a brad/răşină în toată casa. O atmosferă de sărbătoare desăvârșită  Unică. Amintiri memorabile de o valoare inestimabilă.

Ce rol avea tata în toate astea??? Păi era acela de MOŞ GERILĂ!!! Bănuiai nu?
Mama a cumpărat un costum de moş AUTENTIC pe care îl ţinea ascuns cine ştie unde că noi cotrobăiam peste tot şi nu l-am găsit niciodată!!!! Îl scotea în fiecare an, îl curăţa şi-l pregătea pe tata cu mare grijă şi atenţie. NU TREBUIA SĂ-L recunoaştem şi nu s-a întâmplat VREODATĂ. Avea mănuşi, barbă albă lungă, păr lung dalb, căciulă, baston, BURTĂ, sac de daruri MARE şi mască. Era absolut IMPECABIL.
Venea cântând când ne aşteptam CEL MAI PUŢIN. Ne jucam în pat de obicei.
Într-un an s-a rupt patul sub noi când am auzit cântul memorabil al moşului. .. "Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi... Oh ho ho!!!" Ne-am aruncat care mai de care în dreapta şi-n stânga, ca potârnichile,  cu atâta vâlvă şi putere că patul a făcut PLEOSC!!!
Alt an frăţiorul meu mai mic s-a vârât sub plapumă de spaimă. Alţii pe sub pat, alţii după sobă... Prea "tare".

Odată m-am uitat pe geam să văd ce se aude (că nu era foarte clar) şi când am lipit nasul de geamul uşii să văd cine e (se auzeau bătăi de picioare care-şi scuturau zăpada, o voce care cânta...) am urlat cât am putut "A AJUNS MOŞ CRĂCIUN" (noi aşa îi ziceam în familie, în public nu era permis). Ştiam că trebuia să vină!!! Fratele meu mi-a zis că nu crede. „Da mă, îţi zic, are părul lung şi alb. Barbă şi mască. Cel de anul trecut. E EL, JUR!”. Bătea în uşă cu forţă (niciunul nu avea putere să deschidă gura şi să zică "intră"; mama striga din bucătărie: "intră moşule, intră). Intra şi noi, cu mare emoţie şi seriozitate, ne puneam în linie. Drepţi, tremurând de frică. Ne lua mereu la întrebări şi ştia totul despre noi!
Eu mă uimeam în fiecare an cum poate un singur om (Moş Crăciun e UNIC pentru o lume întreagă, nu?) să ştie cu atâta precizie ce făcea fiecare dintre noi în cursul anului. „Cum poate el să ajungă la toţi copiii pământului într-o singură noapte, şi cum ştie el ce ne dorim????””Eram absolut fermecată de magia aceasta.
Pentru că ne aducea EXACT ce ne doream dar asta într-o altă istorie.

Ne lua pe braţe întinzând înspre fiecare mâinile tremurânde (era bătrân cât lumea, spatele puţin încovoiat şi tuşea....). Se uita la noi de sub mască (?) uneori ne certa, alteori ne cerea explicaţii, apoi sfaturi, şi, la sfârşit, ne ruga cu voce duioasă să-i zicem o poezie. Noi nici nu aveam curajul să-l privim în faţă (pe ascuns îl analizam din cap până în picioare. Eram absolut fascinaţi). Cu capul în jos şi cu freamătă voce recitam cea mai frumoasă poezie ce credeam noi. El ne asculta până la sfârşit cu mare atenţie (nu conta că poezia avea 15 strofe) şi apoi aplauda şi ne zicea „Bravo!”. Iar noi ne umflam în piele ca nişte curcani!
Tată tată... ai fi putut fi un mare actor că niciodată nu am avut nici cea mai mică bănuială că erai tu. Ai fost un Moş Crăciun impecabil!!!! Sper ca Dumnezeu să-şi amintească şi acest lucru şi să-l pună la socoteală. Mare fericire ne-ai adus. Mulţumesc în numele fraţilor şi surorilor mele.

Şi nu a fost doar „Moşul nostru exclusiv”. Mergea şi la alte familii. Era angajat cu ora. Gratis. Pentru că era cel mai bun. Cel mai "adevărat".
Mama îl însoţea câteodată. Pentru că uita să se întoarcă acasă... :). Nu... toţi îl voiau şi ştiau că trebuie să treacă pe acolo aşa că îl aşteptau în stradă şi se ţineau de el ca nişte ţânci şi-l rugau... L-ar fi luat forţat dacă nu ar fi acceptat, dar el nu putea zice nu!

Dragii mei părinţi... nu v-am mulţumit niciodată pentru asta... O durere nesfârşită mi-a cuprins inima şi abia aştept să merg acasă să nu cumva să uit sau să mi nege această şansă. Viaţa rezervă mereu surprize... Morală:  nu uita şi nu amâna să le zici celor dragi cât îi iubeşti şi le eşti recunoscător pentru tot ce au făcut pentru tine.

Culmea e că în toţi acei ani nu m-am întrebat o singură dată „unde e tata” când Moş Crăciun poposea  la noi. 
În schimb, o întrebam pe mama, imediat ce pleca Moşul.
--- „Mamă dar de ce are mască?” Iar ea ne repeta în fiecare an aceeași poveste:
---„S-a prăbuşit cu avionul şi faţa lui a avut mult de suferit din cauza flăcărilor. Îşi pune mască să nu sperie copiii, că-i tare urât”.
Iar eu nu m-am îndoit niciodată de cuvintele ei. Nu putea să fie doar o poveste. Era totul plauzibil. Şi totul era PERFECT.

Mulţumesc, părinţi dragi. 
Mulţumesc că aţi ştiut să cultivaţi şi să menţineţi în noi această magie unică.
Într-o lume care strălucea de sărăcie voi ne-aţi dat tot ce-aţi putut... chiar mai mult. 
Nu pot decât să-mi aplec capul şi să vă admir! Măcar de toţi părinţii ar face puţin din ce-aţi făcut voi... poate copiii nu ar mai pretinde lucruri imposibile.

Vă iubesc cum nimeni nu-şi poate imagina.  

Reacţii:

6 comments:

  1. poate de aici se trage spiritul de Craciun al mamei....si noi il vom duce mai departe...asa o "farama" din bunicu' va ramane mereu cu noi.....
    Frumos articol! Felicitari!

    Alina-Simona

    ReplyDelete
  2. Da... aşa cred şi eu. Crăciunul are o semnificaţie deosebită pentru familia noastră. E păcat să se piardă. Mulţumesc.

    ReplyDelete
  3. Știam că bunicul e un bun actor, dar nu știam că în seara de Crăciun se ruga lumea de el că să facă pe Moș Crăciun și pe la casele lor! Uimitor! :)
    Abia aștept povestea despre păpușa mămicii mele, deși bănuiesc despre ce-i vorba! :)

    ReplyDelete
  4. Draga mea... tu erai! Nu ştiţi toate poveştile voi! Bunicul era foarte căutat din mai multe motive. Pe la nunţi, botezuri şi chiar înmormântări. Vine vine povestea, deşi o ştii, sunt sigură.

    ReplyDelete
  5. Foarte captivant si emotionant articol ai mai scris!! Felicitari! Mi-ai trezit si mie multe amintiri frumoase din copilarie legate de Craciun si tot ce insemna el pentru noi. Ah...de-ar mai fi macar unul la fel...:)

    ReplyDelete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.