Friday, 4 April 2014

Necesitate sau dependenţă?

Acum câtva timp am întâlnit un om trecut de 30 de ani care afirma, sus şi tare, că locuiește singur şi că este complet independent.
Lucru ce nu ar trebui să fie ceva ieșit din comun pentru un om de o anumită vârstă.
Locuiesc singură de la 24 de ani şi pe vremea aia, o fată să locuiască singură, nu era chiar "la modă". Dar am făcut-o pentru că voiam să decid singură ce/cum/când să fac, fără să apelez la nimeni. De aceea mi se pare extrem de greu de conceput cum poate un om să locuiască singur, dar să nu facă nimic în propria casă, pretinzând ca părinţii să-i stea la dispoziţie în orice moment. Ei gătesc, ei îi fac ordine, ei îi duc coşul, plătesc facturile/întreţinerea, etc.
Personal, nu cred că un om într-o astfel de situaţie se poate numi independent sau matur.

Ai servici fix, casă, maşină: lucrezi 5/7 zile, maxim 10 ore pe zi, restul timpului cum îl petreci? La televizor urmărind filme cu super-eroi, idioţi şi jucându-te pe calculator? Când ţi-e foame suni acasă să vină tata cu borcanele/oalele şi plasele... şi mai faci şi scandal că nu-ţi scrie data de expirare pe ele.
Şi ei nu zic nimic, ba chiar te încurajează să-ţi vezi de viaţa ta (filme şi jocuri... halal viaţă), că se ocupă ei de toate.

Am susţinut de multe ori că părinţii au datoria să-şi ajute copiii, dar una să ajuţi şi alta este să-l înveţi/încurajezi să fie dependent total de tine. 
Apoi te miri de ce atunci când intri într-o relație aceasta devine un chin şi, la un moment dat, toate se destramă.

Nu aş suporta să trăiesc cu un om care se comportă aşa. Nu aş accepta ca părinţii lui să vină-n casa în care o împărţim amândoi, să facă ordinea pe care o vor, oricând au chef. Nu mi se pare normal şi nici constructiv.
Ar fi o mare problemă pentru mine, motiv de ceartă non stop şi de separare.

În vremuri apuse la 30 de ani erai însurat, "așezat" la casa ta şi aveai şi câţiva copii.
Acum însă lumea nu se mai căsătoreşte la 16 ani (mai sunt excepţii, e adevărat) şi multe cupluri nu pot avea copii sau decid să nu procreeze (motivele sunt variate).

Astăzi am citit că s-a făcut un studiu şi, actual, 45% dintre tinerii români locuiesc cu părinţii. Dar acest număr este în scădere din 2007, când 58% dintre tinerii (cu vârste între 18-30 de ani), locuiau în aceeași casă cu părinţii. Suntem sub media europeană, oricum ar fi... cică.

Cât timp am locuit în Italia, mi-a fost greu să "ies" cu un bărbat care locuia împreună cu părinţii, chiar dacă avea servici, maşină, etc. Legătura "prea strânsă" dintre un bărbat şi o mamă (sau părinţi) mi se pare că nu prepară bărbatul la o viaţă de familie adecvată. Am ajuns la concluzia că un bărbat care are nevoie de părinţi (pentru orice), după ce a ieşit la servici, nu este un bărbat matur.
Italienii mereu au dat vina pe condiţiile de viaţă, (salariul prea mic în comparaţie cu cheltuielile, sau locul de muncă precar) pentru a-şi susţine alegerile de viaţă.

Sunt conştientă că-n ziua de astăzi este greu să-ţi cumperi o locuinţă proprie cu salariul mediu ce avem pe economie. Dar asta şi pentru că oamenii şi-au schimbat priorităţile... acum sunt mai interesaţi de statutul social, la cum sunt văzuţi şi acceptați în societate. Şi o maşină puternică este mai atrăgătoare decât o garsonieră.

Părerea mea este că sunt doar scuze şi că egoismul, lipsa de implicare, stilul de viaţă prea ridicat, cheltuielile iresponsabile, imaturitatea şi incapacitatea părinţilor de a spune nu copiilor, încurajează imaturitatea şi dependenţa de părinţi. Mulţi dintre tineri nu ar avea neapărat nevoie de ajutor, dar părinţii se simt neîmpliniţi dacă nu se bagă-n toate, controlând (conştient sau nu) viaţa copilului, care, fără să realizeze, devine dependent.

Curios este că în Anglia (de ex) numai 26% dintre tineri locuiesc sub acelaşi acoperiş cu părinţii, chiar dacă ţara trece prin criză, la fel ca restul lumii.
Am locuit în ambele ţări (Italia şi Anglia) şi am putut observa îndeaproape fenomenul.
Părinţii englezi fac tot ce le stă în putinţă să-şi înveţe copiii să fie independenţi, ceilalţi, exact inversul. Şi nu pentru că englezii nu-şi iubesc odraslelele... .
M-a şocat în mod foarte negativ stilul de viaţă italian (renumit în toată lumea), dar cel englez mi-a dat speranţe.
O ţară cu tineri responsabili/independenţi este o ţară care are viitor. Celelalte par pline de bătrâni şi copii (chiar dacă au tineri de 29 de ani), triste, neputincioase şi plictisite.

Evident, este doar punctul de vedere al unei persoane extrem de independente, dar care-şi iubeşte, ajută şi vitează părintii foarte des.


Astfel de ştiri îmi rămân în minte, mă fac să reflectez la direcţia în care merge lumea. La scuzele aberante ce inventează părinţii şi copiii care nu ştiu să trăiască departe unul de altul.

Nu pot să nu mă-ntreb:  cum se aşteaptă un părinte ca rodul iubirii lor să fie fericit cu cineva, când nu ştie să-şi poarte de grijă?
Cum poate un bărbat capabil doar să deschidă un calculator/televizor şi să sune la ei, întrebându-i unde îi sunt lucrurile, să-şi întemeieze o familie?

Am auzit pe cineva spunând odată: "Mamele de bărbaţi au distrus lumea." Am rămas înmărmurită, dar este o concluzie bazată pe ce se vede-n jur. Şi este tare trist.


Daca iti place sa citesti in engleza si esti interesat de perioada comunista, arunca o privire la scurta mea carte (eBook) publicata pe Amazon. Este un fragment din viata de la tara. Si daca te lasa inima, nu ezita sa lasi o scurta recenzie. In asa fel ma ajuti sa-mi ajut parintii.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Reacţii:

6 comments:

  1. Am ramas fara parintii de multi ani si-a trebuit sa ma descurc de unul singur!!!!... asadar nu stiu ce sa spun...sunt multi ani de cand nu am cum sa ma interesez, ca sa zic asa...suna cinic dar, mai merg din cand in cand la cimitir...aprind o lumanare si ma gandesc cum ar fi fost, daca?...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Este foarte frumos din partea ta că mergi la cimitir. Și nu-i doresc nimănui să rămână fără părinți, Doamne ferește. Îmi pare rău pentru pierderea ta. Am scris din experiența mea (extrem de neplăcută) cu acei bărbați dependenți de părinți. E bine să ai părinți, ori pe cineva să te ajute, dar de aici și până la a nu face nimic pentru că se ocupă ei de toate, e o cale foarte lungă.

      Delete
  2. eu am parintii,dar foarte rar am apelat la ei ca sa ma ajute.....exceptie a facut cand am ridicat casa, si aici doar tata,.....normal ar fi sa apelam cat mai putin la ajutorul lor dupa ce crestem.....

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, unii oameni sunt perfect capabili să-şi poarte de grijă, alţii nu sunt în stare să aprindă un aragaz fără ajutorul părinţilor (şi mă refer la cei trecuţi de 25 de ani). Normal pentru cei ca noi, pentru ceilalți "normal" este cum fac ei.

      Delete
  3. Este dependenta, lene, iresposabilitate, imaturitate. Este greu sa ai o casa proprie, dar este usor sa fii independent. Nu ai nevoie de nimeni decat de tine. Iar daca parintii nu-si dau seama ca stand la dispozitia copilului (care are peste 25 de ani) si fac totul IN locul lui, atunci este o problema de familie imposibil de rezolvat (fara mult efort). Astfel de parinti o fac pentru ei in primul rand, nu mi se pare iubire, dar dependenta. Eu vorbesc cu ai miei, le cer ajutorul, mi-l dau, daca pot, dar numai din cand in cand. Nu este un obicei, asa m-au educat, asa voi educa copiii miei. Asa-i corect.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Total de acord. Nu zice nimeni să nu-ţi ajuţi copilul dacă are nevoie şi dacă-ţi cere, dependența este altceva. Este datoria părintelui să ajute, şi tot datoria lui să-l înveţe să facă singur, nu să-i plătească abonamentul al telefon să-i sune să le ceară să-i ducă coşul. Pffff. Câte am văzut...

      Delete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.