Tuesday, 25 March 2014

Inception

Mă trezește brusc un zgomot. Deschid ochii mari, mă uit pe fereastră, e încă noapte.
Oare cât o fi ceasul?”
Mă uit instinctiv la mâna stângă, unde port ceasul, dar noaptea îl dau jos, mi se agață părul în el. Nu pentru că sunt stângace, așa m-am obișnuit de mică.

Îmi îndrept ochii spre ceasul de pe noptieră: ora: 5.00, temperatura: 20 grade Celsius.
Brrrrrrr, ce frig și-mi trag pătura până peste ochi. Dar nu mai pot dormi. Aud un ciripit vesel de păsări. „Cred că iar sunt pe balcon la mine. Îmi ciugulesc din ierburile aromatice. Pfffffffff. Anul trecut mi-au mâncat toate roșiile. Ei, dar și ele trebuie să trăiască.”
Mă ridic tremurând. Mă înfășor în capotul flaușat și merg să-mi fac o cafea. Casc ca un hamster, cred că mi se văd plămânii, așa de mare deschid gura.
Iau un biscuite pe care-l molfăi absentă. Îmi vărs cafeaua în cana colorată-n portocaliu și aprind calculatorul, să-mi verific poșta electronică.
Ce timpuri trăim. Odată, poșta ajungea în cutia poștală. Și câtă bucurie să atingi plicul care cine știe prin câte localități a trecut.
Acum totul a devenit așa de impersonal, rutină. Parcă nu mai simțim emoții. Timpul ne presează în fiecare zi. Alergăm în permanență. La servici, la coafor, restaurant, cinema, localuri, apoi acasă. Uităm de părinți, prieteni, de cei ce iubim.
--- Nu te-am uitat, doar că nu am timp. Hai, nu te supăra, știi și tu cum e. 
Nu mi-a scris nimeni. Dar nu mă pot plânge, eu cui i-am scris?
Mă uit la ceas, acum îl am la mână. Este primul lucru pe care-l fac când mă trezesc. Îmi place să știu ora exactă. Nu vreau să umblu după mobil, cum fac alții. Și aia e pierdere de timp.
6.00! DEJA? Offfffffff Și am atâtea de făcut. Mă spăl repede pe față, mă dau cu cremă și mă-mbrac rapid, la 6.20 trebuie să fiu in mașină. La 7.00 începe orarul de muncă. Trebuie să ajung cu 15 min mai degrabă, să am timp să mă schimb.
Încă adormită salut pe toată lumea. Parcă suntem niște zombi. Lucrăm fără să ne uităm unii la alții, nici nu avem timp. Parcă am fi roboți. În pauză suntem anunțați că vom face ore suplimentare, nu sunt obligatorii, dar ni se dă de înțeles că „ar fi mai bine” să rămânem. La 5 sună sirena. Ura, s-a terminat! Mergem toți, în viteză, spre casă. Unii se opresc la bar. Sunt cei care nu au pe nimeni care-i așteaptă, sau nu le pasă de alții.
Eu merg la părinți. Tata mereu o întreabă pe mama:
--- Marie, cât e ceasul? Când ajunge fata? O fi obosită? Să-i pregătim ceva de mâncare. Tu vezi ce slabă e. Nu știu cu ce trăiește.
--- Lasă, așa sunt tinerii de azi. Doar o auzi cum se plânge că-i grasă. Dă-i pace, e mare de-acum.
Bat în ușă, răspunde tata.
Intru salutând, îi sărut pe rând. Le văd ochii sclipind de fericire.
--- Ești obosită, fata mea? Nu ți-e foame?
--- Nu, tată, o să mănânc mai târziu niște salată. M-am cam îngrășat în ultima perioadă.
Tata surâde, se uită la mama care-i zice din ochi:
--- Ți-am zis, dar tu ești căpos.
Stau cu ei ceva vreme. Mama-mi povestește tot ce vede la televizor. Filmele la care se uită. Îmi spune știrile politice și din show biz. O ascult cu răbdare numai că nu știu despre cine vorbește. Apoi îmi zice cine a mai sunat, am frați și surori departe de casă. Apoi merg prin grădină, să văd dacă a ieșit ceapa ce-am pus toamna trecută. Curăț pe lângă casă și verific dac-au înmugurit copacii.
Mă uit la ceas, tot 5.
Măi, să fie. Sigur a stat. Am uitat să-l întorc poate.” Verific: e întors. Îl desfac de la încheietură și ascult, merge normal.  Îi dau un bobârnac, așa am văzut că fac ăștia în filme.
Intru din nou în casă ceasul de pe perete indică aceeași oră. Ce curios!
--- Du-te și te odihnește, fata mea. Ai făcut destul. 
Dar eu mă așez și mai stau câteva ore cu ei. Ne uităm la varie emisiuni, afară este încă zi. Parcă timpul a stat în loc. Ce fericire pe părinți. Ei nu m-ar lăsa niciodată să plec. Au nevoie să vorbească, să simtă, să știe că nu sunt singuri, că au pe cineva care-i iubește.
Profit de faptul că este încă zi și mă duc în vizită la fratele meu pe care nu l-am văzut de luni de zile. Avem orarii diferite, nu prea ne încrucișăm.
Nu a ajuns încă acasă, lucrează zi lumină. Stau și la el câteva ore. Vorbesc cu Veronica (cumnata mea) ce nu se oprește din muncă. Se scuză, dar se grăbește să termine de făcut mâncarea pentru soț. Mă joc cu nepoții, le ascult poeziile ce-au învățat la grădiniță și mă gândesc cât de mult s-au schimbat vremurile.
Mă uit pe fereastră, tot lumină și-atunci mi se-nfiripă-n minte gândul că este un vis.
O fi Leonardo di Caprio, cineva l-a plătit să-mi fure ceva în vis. De aia ziua nu se mai termină. Dar unde e el? Și ce să-mi fure? Ce am eu așa de prețios? Pffffffffff, să vezi ce-o să mă laud!”
Mă uit în jur, nu-l văd. „Va apărea el acuși.”
Mă-ntorc la părinți, îi salut îmbrățișându-i și merg la o prietenă de-a mea. E bolnavă, nu poate să iasă.
Mă întâmpină cu mare bucurie, îmi povestește toate câte i s-au întâmplat de când nu ne-am văzut ultima oară. Îmi spune că-i este dor de fiul ei, plecat peste ocean. Știu și eu ce-i dorul. Nu-mi văd surori și frați de foarte mulți ani.
Plec de la ea, și merg în parc. Ador natura. Primăvara totul se trezește la viață. Iarba crește, florile înfloresc, copacii înmuguresc. Mă plimb până obosesc, nu mă mai țin picioarele și mă întorc acasă.
Soarele a apus, începe să se întunece.
Fac o baie, îmi prepar salata, pachetul pe mâine (la servici) hainele. Mănânc, citesc câteva ore bune, termin cartea începută acum mult timp... nu-mi mai ajungea timpul, și-așa de mult voiam să aflu finalul.
Casc obosită, dar fericită și împlinită, mă uit la ceas: 22.30.
Gata, e ora de somn, mâine este o altă zi.”
Ce lungă a fost cea de azi, parcă a avut 48 de ore. Câte am făcut, câtă lume am văzut. Și ce frumos a fost! 
Încă îl mai aștept pe Cobb (Leonardo di Caprio).
Adorm și, în sfârșit, apare....


Reacţii:

2 comments:

  1. lucrez zi lumina,de luni pana sambata,imi ramane foarte putin timp pentru alte activitati,daca ziua ar avea 24 ore as reincepe sa citesc ,sa ma plimb,sa-i vizitez pe cei dragi mult mai des,cate nu as face.....dar din pacate ceasul are doar 24 ore si nu se poate face nimic.....si mie imi plac ceasurile am diverse tipuri,de masa,de mana,de perete

    ReplyDelete
    Replies
    1. Din nefericire, ziua are 24 de ore pentru fiecare. Oamenii energici ar face multe, dacă ziua ar fi mai multă; unii însă s-ar plictisi şi mai mult decât "normal" . :D

      Delete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.