Tuesday, 29 January 2013

Podoaba capilară I


Ieri îi povesteam unui prieten că îmi tai părul singură (de când aveam vreo 11 ani) fapt care l-a surprins incredibil.
Cum adică ţi-l tai singură?”
Uite aşa. :) N-am încotro! Am trecut prin câteva peripeţii la coafor şi nu mai încredere în nimeni. Amintindu-mi m-a pufnit un râs teribil şi-am zis că e cazul să te fac şi pe tine părtaş. :)
Precizez că am avut părul lung (nu foarte lung, totuşi) de când mă ştiu. Cred că m-am născut cu părul lung. Hmm. Ia s-o-ntreb pe mama. :) De 2 ori, în toată viaţa mea, mi-a fost tăiat părul (scurt scurt). Iată circumstanţele.

Era 13 septembrie 1982 şi pe 14 începea un nou an şcolar. Tata a decis să-l ducă pe fratele meu (mai mic) la frizerie (în sat) şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu ei. Era seară, după cină (cred că era în jur de19,30. Menţionez ora pentru că este importantă). Ne aşează pe amândoi pe bicicletă şi la frizer cu noi (avea căsuţa lângă bufet :) ). Ajunşi, tata mă întreabă dacă nu aş vrea să mi se taie şi mie "un pic" bretonul că-mi intra în ochi şi puteam orbi. Era foarte sever şi strict în legătură cu părul... şi multe alte lucruri. :). Eu, nu foarte bucuroasă, accept; de fapt ştiam că nu aveam alternativă! Nu era chiar o întrebare... îţi dai seama.  :)
Mă aşez pe scaun şi-mi admir în oglindă părul blond, lung şi ondulat. Ţineam extrem de mult la el. 
Prima mişcare pe care a făcut-o frizerul a fost să-mi ia un smoc de păr din vârful capului (unde părul este cel mai lung, prin logică) şi zac-jos cu el. Am încremenit şi abia atunci mi-am dat seama că venirea mea la frizer a fost pusă la cale de mama, tata şi de fraţi. Au lucrat toţi „mână-n mână”! Ca în politică. 
Brusc am realizat că totul a fost pregătit dinainte. Şoşotelile pe care le notasem între ei (părinţi şi fraţi), frizerul care ştia exact ce să facă deşi tata îi ceruse doar să-mi scurteze bretonul. Totul era un fel de „cameră ascunsă-candid camera”. Numai că eu nu am râs deloc, ba dimpotrivă. 
Nu am zis nimic. Ce puteam să mai zic?! Îmi tăiase exact din vârful capului. Când a terminat să mă măcelărească, am ieşit în fugă afară, în noapte, m-am aşezat pe nişte cărămizi şi am început să plâng cu hohote. După câteva minute iese şi tata cu fratele de mână (el a fost tuns cu maşina= ras 0. În 2 minute a fost gata :) ) şi încep amândoi să mă strige. Eu nu eram în stare, şi nici nu voiam, să răspund. Eram supărată pe toţi, până la Dumnezeu şi-napoi.
--„Cum au putut să-mi facă asta?! Toţi mână-n mână. Nu pot să cred că nu am suspectat nimic.”
M-au găsit, până la urmă, m-au luat de mână, fără să deschidă unul gura. Până şi fratele meu mai mic ştia de şiretlicul lor. Eu am urlat la tata:
---„Tată, cum ai putut să-mi faci una ca asta?! Cum mă duc eu la şcoală aşa? Ştii că or să zică toţi că am avut păduchi şi de aia m-aţi tuns??! Sunteţi nebuni! Nu vă gândiţi deloc la mine” Tata nu a răspuns, m-a pus pe bicicletă şi am plecat.
Ajunşi acasă toată familia ne iese în întimpinare. (Ticăloşii!)
---„Vai ce bine îţi stă, parcă eşti o păpuşă. Uite ce fălcuţe ai! Aşa mai vii de-acasă!” ziceau ei.
Dar eu i-am fulgerat pe toţi cu o privire, am trecut printre ei cu capul sus şi dinţii strânşi;  m-am dus în camera „de curat”= sufragerie, am luat un scaun şi m-am aşezat în faţa oglinzii. (Aveam una imensă, e încă acolo, în acelaşi loc. Nepoţii se admiră des în oglinda aia). 
Am stat toată noaptea, la lumina lunii, uitându-mă în oglindă şi vărsând lacrimi amare. Mii de gânduri mi-au trecut prin cap şi-am încercat să mă calmez, să văd bunul în această întâmplare dar.... la 8 ani.. cum poţi să realizezi aşa ceva?! Mi se părea o răutate incredibilă. Mă simţeam cea mai nenorocită fiinţă. Parcă eram în fundu' gol!

După luni de zile mi-au explicat că lor le plăcea foarte mult părul meu, dar că eram un copil tare neglijent şi nu (prea) mă pieptănam înainte să merg la şcoală.
Mama era la câmp, fraţii plecaţi cu treburile lor (poate la şcoli în oraş). Singură mă trezeam, dădeam de mâncare la animale şi apoi plecam, în fugă, la şcoală. Nici nu-mi trecea prin cap să mă pieptăn.
Aveau foarte mare dreptate şi nu mai sunt supărată demult pe ei. Au făcut un lucru foarte bun. Probabil arătam ca ciuma. :)

În orice caz, părul mi-a fost tăiat foarte scurt, ca la băieţi şi toată lumea mă confunda cu fratele meu.
Nu foarte măgulitor. Dar după acea teribilă întâmplare am început să am mare grijă de păr. Ţi-era mai mare dragul să te uiţi la mine.

Morală.
Copii, deciziile pe care le iau părinţii când sunteţi mici (până pe la 18-25-37-70 ani), nu sunt menite să vă facă rău... ci bine. Mi s-a dat o lecţie şi am învăţat-o. Chiar foarte bine. Ia aminte. :)

Reacţii:

2 comments:

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.