Saturday, 19 January 2013

Epoca de aur - Salamul cu soia

Dacă eşti un cititor fidel, ai citit deja celelalte articole din Epoca de Aur.


Românul este obişnuit să stea la rânduri. Este o caracteristică tipică de pe vremea comuniştilor. Am observat că şi după 24 de ani de la căderea acestuia, lumea e resemnată când stă la rând (eu nu!).
Acum e puţin mai ordonată şi nu se mai împinge ca pe vremuri apuse... decât în cazuri extreme de care am auzit (nu am văzut că nu am Tv).

Hai să vă povestesc întâmplări, trăite de mine, oarecum amuzante acum.

Salamul cu soia. Cine îşi aminteşte gustul?  

Nu o să crezi, însă salamul de pe vremea lui Ceauşescu, rămâne pentru mine, cel mai bun salam pe care l-am mâncat în toată existenţa mea. Şi, de regulă, nu mănânc salamuri. Nu mă interesează deloc ce procedeu era folosit. Se vocifera că era făcut cu soia şi lumea era dezgustată şi foarte amărâtă din cauza asta (pe atunci). Era bun bun şi se găsea doar în oraşe. Personal nu am văzut niciodată în magazinul din satul meu. Era în oraşul apropiat dar se dădea la cartelă cumva. Noi nu aveam cartelă pentru salamuri. Dracu ştie cum se scriau cartelele. Am subliniat în cap III că ţăranii aveau altfel de drepturi. Sau poate aveam, nu-mi amintesc prea bine. 
Ce-mi amintesc perfect e că în Paşcani se putea cumpăra carne şi salamuri oarecum „la liber” (fără cartelă). Se dădea un anumit gramaj, însă putea cumpăra toată lumea care stătea la rând şi apuca marfă. Aşa că femeile se vorbeau între ele care şi cum din familie să meargă să cumpere. Deşi eram destul de mică, poate vreo 7 anişori (sau mai puţin) mama mă trimitea pe mine.
Satul meu era situat cam la 50 km de Paşcani. Ca să ajungi acolo trebuia să iei trenul care nu avea gară în satul nostru, dar într-un sat destul de îndepărtat, circa 5-7 km. Localitatea asta o ajungeai mergând pe jos. Sună foarte bizar această expresie. Trenul pleca dimineața devreme, cred cam la 6-6,30. Mama mă trezea pe la 4 (ori mai devreme) şi mă pregătea de plecare.
Mă dădea în seama femeilor mature şi-mi spunea: „să nu te întorci acasă fără carne”. Bineînţeles habar nu avea ce însemna acea expresie pentru mine. Mă strângeam în spate numai la gândul că m-aş întoarce acasă cum am plecat: adică cu traista goală şi cu banii pe drum cheltuiţi aiurea. E greu de crezut, însă eram o persoană foarte responsabilă de foarte mică. Cred că m-am născut aşa.

Întuneric încă ne porneam la drum. Nu conta că era frig sau ploua, trăsnea, fulgera. Familia trebuia să mănânce.
Trenul era extrem de aglomerat, stăteam lipită de oameni pe care nu-i cunoşteam ... şi eram doar cât o şchioapă. Mă mir că n-am murit asfixiată. :D
Ajunse în oraş începeam să colindăm magazinele, de la un cap la altul al oraşului şi să întrebăm pe toată lumea, ce întâlneam în cale, dacă ştiau unde se vinde carne sau salam. Ajungeam la primul magazin şi ne puneam în rând indian, calmi şi cu multe speranţe. Eu eram aşa de stresată că tremuram de frică că o să se termine marfa chiar în faţa mea.
Nu era pesimism, avem în memorie că mi se întâmpla de multe ori. Era ceva „normal” pe vremea aia. Și când se întâmpla, ori rămâneam trăsnită, mută de uimire ori începeam să plâng cu disperare. Unele vânzătoare se uitau cumplit la mine, altele cu milă, unele mă alungau. Doamne... parcă eram pui de bogdaproste şi nu-mi plăcea deloc. Dar nu puteam să mă întorc acasă cu mâna goală. Aş fi cumpărat orice, numai să nu o văd pe mama dezamăgită. Aşa colindam toate magazinele ce găseam, şi, de cele mai multe ori, mă-ntoarceam cu traista plină. Salam, jumări, cârnaţi, crenvurşti, slănină, costiţă, pâine neagră. Orice găseam. Şi ce sărbătoare era! Nu erau foarte mulţi bani, dar nu aveai ce să cumperi cu ei oricum, am mai zis asta.

Sunt sigură că mama nu-şi aminteşte deloc de faptul că eu eram care mergea la Paşcani, aşa cum nu-şi aminteşte că prăşesc de când am învăţat să merg. Dar nu-i port pică... după câte a îndurat e un miracol că este în viaţă.

Mă-ntreb totuşi... oare şi fraţii mei mai mari au făcut ca mine sau erau perioade în care se făceau anumite chestii?  Mah, trebuie să investighez.

Dacă e să-mi pară rău după ceva din epoca aceasta.... îmi pare rău după salam. Şi nu glumesc. Are cineva idee unde pot să găsesc un salam ca acela?! Dacă da, te rog să-mi spui.

Voiam să scriu şi despre pâine în acest articol dar este deja prea lung.
Pe data viitoare.

Reacţii:

2 comments:

  1. Hmm, nu cred ca ti-ar mai place acum salamul ala. Deh, gusturile se schimba. Dar aventuri astea, cu mersul la cumparaturi la oras. Si eu am practicat, dar nu stiu daca eram chiar asa mica. Da, o istorie care nu trebuie uitata, dar in ziua de azi cui ii mai pasa.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mă leagă aşa de multe amintiri de acel salam Alina... Când m-am întors am căutat peste tot. Eu nu mă dau în vânt după salamuri, am scris. Acela a fost singurul care mi-a plăcut cu adevărat! =p~ Nu o să-i uit gustul niciodată şi sper să găsesc undeva.
      De ce le-ar păsa Alina? E natural. Doar nouă... care ştim.

      Delete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.