Sunday, 24 March 2013

Ciorba de burta

Nu, nu ai greşit blogul, nu este o reţetă. Dacă căutai reţete click aici: De gustibus non est disputandum. Dar nu vei găsi ciorba de burtă. Şi acum vei citi de ce. :P

Din seria: „poveştiri adevărate cu Cristina”.

Articolul de data trecută mi-a amintit de o întâmplare incredibil de amuzantă (2 de fapt). Acum... atunci... nu prea.

Aveam vreo 18-19 ani. Eram cu o prietenă la o cunoştinţă. O ajutam la treabă. Cunoştinţa s-a trezit la 4 şi a pus să facă ciorbă de burtă. Când am ajuns noi era deja pe foc. Am văzut-o muncind, din foarte greu, la ciorba aia în timp ce noi trebăluiam pe acolo.
După vreo 7 ore ne pune la masă. Noi ne cam codeam. Eu mai ales. Nu numai că nu prea mănânc „în sat” dar nu-mi place ciorba de burtă. Aveam deja o istorie negativă la activ.
------ Copil fiind (5-7 ani), unchiul ne duce la „Casa Arcaşului” (habar nu am unde e dar o să-mi amintesc numele până mor). Comandă ciorbă de burtă, eu vreau să tai bucăţica de „burtică” şi tot chinuindu-mă (cu un cuţit care nu ar fi tăiat nici o marmeladă), la un moment dat, hop că fuge din farfurie. Face un salt îngrozitor sărind peste 2 mese, la nişte vecini (care nu aveau „legături de familie cu noi”). Eu... să intru-n pământ de ruşine. Atunci am luat decizia „NEVER again” - adică: „nu mai mănânc niciodată!”-------
Cu gândul la isprava asta deja uram de moarte ciorba aia. Dar... mi-a fost milă de femeia care muncise vreo 20 de ore la o împeliţată de ciorbă. (Am exagerat poate, dar după cum a povestit ea cam atâtea ore lucrase la ea. Naiba ştie. Altă bilă neagră).
Bine, ne aşezăm la masă. Vine „gazda” cu mâinile tremurânde, plină de mândrie, şi ne serveşte. Eu... deja mă simţeam rău. Avea un miros groaznic!!! Mă uit la prietenă: albă la faţă. Mă gândesc: „până acum ne-a fost, dăm ortu' popii aici.”
Iau prima lingură, mi se-ntoarce stomacul instantaneu. Gazda era plecată nu ştiu după ce. Prietena tuşea, avusese loc şi o transformare la faţă: din albă-n verde. Zicea că nici moartă nu mănâncă aşa ceva. Eu mă răţoiesc la ea că nu-i frumos şi să se străduiască puţin.
---„Ce naiba, atâta muncă. Chiar nu ţi-e milă de ea?!”
Se-ntoarce gazda cu o farfurie de/cu mujdei.
---„A zis soţul că-i foarte bună cu usturoi.” Eu, când văd usturoiul, încep să surâd cu gura până la urechi gândind.
---”Uite că Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Asta-i salvarea mea, iubesc usturoiul! N-are cum să fie mai rea decât e acum!!!” Şi pun vreo 3 linguri. Ah... jur. Nu mi-a venit să cred. Era de o mie de ori mai rea. Nu aş fi crezut că era posibil. Dar mănânc, încercând să nu respir, rapid şi fără să vorbesc. Mă concentrez/mă forţez să o termin fără să dau la raţe. (expresie de prin zona mea, ai înţeles, nu?!)
Golesc farfuria, mă-ntreabă dacă mi-a plăcut. Şi atunci DRACUL m-a pus să zic: „FOARTE BUNĂ” cu un surâs foarte larg pe faţa-mi vişinie.
Voiam să o fac pe femeie să se simtă preţuită, mi-era chiar milă de ea (erau mai multe motive pentru care-mi era milă). Se pare că am fost foarte convingătoare... N-am terminat bine de zis că sare soţul şi-i zice soţiei să-mi mai aducă o porţie.
O, ISUSE! Cu ce ţi-am greşit?!” Prietena-mi era pe jos de râs şi se pune şi ea:
--- „Da, aduceţi-i, nu vedeţi ce tare i-a plăcut?!” Eu îi fac semn cu pumnul: „Te omor când mergem acasă.”
--- „Nu, VĂ ROG, nu mai pot. Vă mulţumesc. Mănânc foarte puţin în general, nu pot mai mult de atât, chiar dacă îmi place.” Aveam lacrimi în ochi, privirea tulbure şi disperată. Într-un final, după ce i-am implorat de câteva ori, au decis să renunţe la generozitatea lor. „Pfiu...”
Pe drum am plâns şi m-am oprit la nu ştiu câte puţuri să beau apă. Am zis că-mi dau duhul. De atunci... ciorba de burtă nu există în niciunul dintre visurile mele culinare. Numai în coşmaruri. Şi nici nu mai zic că-mi place când nu e aşa. Inventez o scuză pe moment, în mod educat şi decisiv.

Morală: „să nu te pună păcatul să zici unei orişicare gazde (la care ai intenţie să te întorci) că este bună o mâncare, dacă nu este pe gustul tău. Când o vei vizita din nou îţi va prepara aceleaşi lucruri şi-ai dat de naiba. Spune-i mai bine că eşti alergic la unul dintre ingrediente. La ăla fundamental, să nu cumva să renunţe la sare şi tot aia să-ţi gătească... că, nah, ţi-a plăcut.”
Englezii au expresia asta drăguţă: „It's not my cup of tea” în traducere literară ar însemna. „nu este (chiar) ceaşca mea de ceai”. Nu are sens, nu-i aşa?! Nu, nu are. Dar sunt expresii, în orice limbă, care nu se traduc literar. Vezi şi tu. Înseamnă de fapt: „nu este pe gustul meu”. Simplu şi educat. Fără insulte, ofense şi gesturi extreme. :D

Diplomaţia-i bună, însă sunt cazuri şi cazuri. Când e vorba de mâncare nu te fă frate cu dracul... că numai el va trece puntea.

Reacţii:

4 comments:

  1. codreanu petronela12 February 2014 at 15:24

    nu ador ciorba de burta,dar mananc,acasa nu am facut niciodata,da,ai dreptate se refuza civilizat ceea ce nu iti place

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu pot să mănânc, nu știu de ce, da nu mere. Brrrrrrrr

      Delete

Articolele sunt gânduri/reflecţii personale, NU lecţii de istorie/viaţă. Tratează-le ca atare. Expresiile ofensive, arogante, triviale NU vor mai apărea pe paginile mele. Te respect = MĂ respecţi!
PS 1 Ca să nu comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu public/răspund (câteva zile) este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.