Nu ştiu voi, dar eu îmi amintesc cu
mare emoţie de luna martie, pe când mergeam la generala din satul
meu.
Încă din februarie
venea un fotograf să ne facă poze pe care apoi scria o poezie
despre mamă.
Noi ceream bani de la părinţi (de
obicei de la tata) şi o cumpăram oferind-o, prin logică, cadou de 8 Martie
mamelor.
Iar mamele se prefăceau
că erau foarte plăcut surprinse.
Sau, învăţătoarea ne dădea ca temă
(la desen, sau lucru manual) să desenăm/confecționăm o
felicitare, tot pentru mama.
Şi ce oribilităţi ieşeau de pe
mâinile noastre! Brrrrrrrrrr. Mă strâng în spate.
Dar noi eram aşa de mândri şi extrem
de emoţionaţi când, în timpul sărbătorii anuale din luna
martie, o ofeream timizi propriilor mame. Mamele, săracele, se uitau
cu atâta drag la noi şi afirmau cu seriozitate că era cel mai
frumos cadou ce am fi putut să-i oferim.
Curios este că nici măcar o
felicitare de acel gen nu a durat în casa noastră.
Poate pentru că după ce 8 copii îţi
oferă în fiecare an acelaşi sinistru „cadou”, ai dori altceva.
Ce ştiu, o ojă, un ruj, o brăţară,
eşarfă, etc... .
Dar de mici ne-au educat să zicem şi
să credem că „gestul contează”.
Şi-mi mai amintesc ceva ce nu are
nicio legătură cu mamele!
Îmi amintesc cum de 1 Martie,
era tradiţia ca fetele să ofere băieţilor mărţişoare. Nu era
obligatoriu să oferi la toţi, doar la acei care-ţi plăceau... Unii
primeau 10, alţii, niciunul. Foarte trist.
Şi mie îmi plăceau mai mulţi.
Aveam un coleg de bancă la care eram
aproape „obligată” să-i ofer un mărţişor, altul după care
eram moartă (dracu ştie de ce. Nici nu eram singura... pfffffff. Un
băiat atât de mărunţel... c-un cap mai mic ca mine), şi un altul
pe care-l admiram (era deştept rău de tot), şi mai era unul care
era tare frumuşel.
Cam în fiecare an ofeream ăstor 4
băieţaşi mărţişoare. Nu aveam curaj să le „bag” în piept,
le lăsam în bancă şi altcineva spunea că m-a văzut pe mine dând
târcoale băncii în cauze.
Pfff. Câte emoţii, mă înroşeam din
cap până-n picioare când se uitau la mine. Mai ceva ca o roşie
stricată. Şi-mi bătea inima cu atâta putere că-mi era frică o
să-mi sară din piept.
Iar de 8 Martie primeam
felicitări, şi, dacă tipul mă plăcea la fel, îmi oferea şi o
ciocălăţică. Bine, asta dacă nu era sărac lipit. Dar nu era,
sau dacă era nu o arăta. S-ar fi făcut de ruşine.
Paranteză :D (Dar unde găseau ciocolată? Că nu era pe toate drumurile. Aveam fabrica de ciocolată la 13 km distanţă, dar făceau pentru export. Puţină ajungea pe piaţa românească, la ţară niciodată. Cred că o luau de la acei care lucrau în fabrică. Ştiţi la ce mă refer. Obicei din vremuri apuse. Atunci se lua de la stat... era oarecum moral, acum însă treburile stau foarte diferit, însă mentalitatea a rămas aceeași.)
Câte emoţii şi-n acea zi...
--- „Dacă nu-mi dă nimic?
M-am făcut de tot râsul. De ce naiba i-am dat mărţişor, cine m-a
pus?!”
Şi mă feream, stăteam mai mult afară
(în pauză, evident) numai să pot spune apoi că "nu m-am întâlnit
cu el, de aia nu mi-a dat ÎNAPOI". Că aşa era mentalitatea: îmi dai, TREBUIE să-ţi dau. Nu ca acum, când ne aşteptăm să primim, dar ne doare-n pix de viceversa!
Din fericire nu mi s-a-ntâmplat
niciodată să nu primesc, dar frica tot mă copleşea inevitabil în fiecare an.
Până în clasa a VIII, când am mers „mai departe”.
De acolo nu am amintiri legat de
martie. Şi nu ştiu de ce.
Acum însă nu mai ştiu cum sunt
obiceiurile. Dar era frumos pe atunci. Pe vremea comuniştilor adică.
2 Comments
eu imi aduc aminte ca faceam cu un sapun... puneam niste bolduri si de aia de la flori si asta era cadoul mamei in luna martie
ReplyDeleteSăpun? N-am idee despre ce vorbeşti, dar sună interesant. Da, cadou manual oferit din inimă. A păstrat mama vreunul?
DeleteÎntr-o lume plină de critici și negativitate, schimbăm perspectiva: să împărțim iubire. 🌟
PS 1 Dacă nu vrei să comentezi ca Anonim, penultimul rând din "Comentaţi ca Comment as/Name/URL:" dă posibilitatea de a-ţi scrie numele (cu sau FĂRĂ adresă URL).
PS 2 Dacă nu răspund repede este pentru că nu am acces la internet. Mai merg în pădure uneori.:D Mulţumesc.