Mulțumesc!

Era 1987, ora de engleză,  încercam să-mi mențin calmul. Inima-mi bătea cu 150 bătăi/min.
Tremuram din toate încheieturile, roșie ca racul, dar complet impasibilă pentru toți ceilalți.
---„ Cine a învățat poezia pe care v-am dat-o ca temă?”
Profa așteaptă câteva fracțiuni de secundă, se uită la fiecare rând pe rând, insistă pe mine. Eu mă fac că nu observ și inima-mi sărea din piept.
--- „Nimeni?!”
Ridică mâna tocilara clasei. Normal! :D
Spune poezia, profa-i pune 10, apoi se uită din nou la mine, eu nu ridic ochii deloc.
--- „ Cristina, tu n-ai învățat-o!?”
Era foarte bizar acest lucru, greu de crezut pentru orice coleg sau profesor.
Eu... susur un „NU” firav; nu aveam curaj, mi-era rușine. Nu ridicam NICIODATĂ mâna și, de obicei, știam. Unii profesori m-au citit, ca și doamna Doina. Știa că-s timidă, dar știa și că iubeam engleza și
 că-mi făceam temele cu sfințenie.
--- „Hai, te rog, chiar dacă nu ai învățat-o, citește-o;, pentru mine.”
Eu mă ridic sfioasă și citesc, FĂRĂ să văd cartea. O repetasem de 3 ori în timp ce o ajutam pe mama la țesătoare. Mama m-a-ntrebat ce tot bodăgănesc și n-a-nțeles nimic. I-am zis că-i în altă limbă.
Recit tare și clar, fără să-mi trag respirația.
Profa mă privește lung, cu multă afecțiune. Mă ceartă cu voce lejeră:
--- „De ce n-ai niciodată curaj? Ți-e frică de mine? Par așa de severă?!”
Eu privesc în pământ fără să schițez un gest. Nu părea deloc severă, ba chiar era una dintre cele mai dulci persoane pe care-am cunoscut-o viața mea! O adoram. Era ca o rază de lumină ori de câte ori intra în clasă.
Și nu i-am zis niciodată mulțumesc. Niciodată. Și-acum... oricât aș vrea, nu se mai poate. De fapt, după numai câteva zile după această întâmplare, s-a stins din viață pe patul unui spital. Avea în jur de 30 de ani și era însărcinată. Mamă a alți doi splendizi copii.
Am avut un șoc când am auzit... nici când purtam coroana ca într-un vis (unul urât) nu puteam să cred că nu va mai intra în clasă să ne-nvețe cântecul ce nu a apucat să termine.
Și-am plâns cu atâta disperare! Era atât de nedrept. Așa plină de viață, de o frumusețe unică, atât de dornică să fie mamă din nou.
Eu... vreau să-i zic ei, doamnei Doina, MULȚUMESC.
--- Mulțumesc pentru că ați știut să mă citiți, și-ați știut să mă-nvățați să iubesc limba engleză. 
Îmi doresc din inimă să mă poată auzi... așa cum sper că mă vede în fiecare an în care-i duc (cu o durere nesfârșită) o floare și-i aprind o lumânare pe mormântul rece.
--- Eternă gratitudine!

Este târziu pentru mine, și de atunci spun mulțumesc ori de câte ori simt că TREBUIE să o fac. Nu mai amân, că viața-i plină de surprize.

Uite o strofă din poezia în cauză:

Annie and her deaf granny

„May I shut the door?!

What, the picture's on the floor?!

No granny dear, I said...

Yes, you may go away

It's a fine day today.... ”

În privința cântecului ce abia începuse să ne-nvețe, am decis ATUNCI, cu bună știință, să-l uit. Să nu-mi amintesc niciodată cât de nedreaptă i-a fost soarta.

Dacă ți-a plăcut, un like la pagina Facebook este echivalent cu Mulțumesc.