Sunday, 13 September 2015

Tocurile transforma orice femeie in zeita

Este ora 02:05 (dimineata) - ora Angliei - si sunt pe jumatate adormita!
Bine, mai mult decat pe jumatate, trei sferturi... si un pic. Da, dar nu ma las pana nu scriu despre aceasta minunata initiativa facuta special pentru mine.
Da, sunt convinsa de asta.
Numai ce am descoperit-o, din intamplare, si mi-a saltat inima din loc.
Am s-o fac si pe blogul meu englezesc, am facut-o de fapt (click).
Ca sa le arat englezilor ca si romanii au talent.  Absolut. La inventat zile, dar nu numai.
Pfiu... e musai sa scriu.
De ce?
--- Pai m-am nascut pe tocuri, bre, de ce crezi?!
Cel putin de asta sunt convinsi colegii.
--- Nu stiu cum reusesti, eu numai cat ma uit si mi se indoaie genunchii. 13 cm fara platforma? Mi se face rau de inaltime!
E chestiune de practica, ce crezi ca m-am nascut invatata? Nu, am perseverat
--- Dar nu te dor picioarele?
Rad in sinea mea... "Cum sa nu ma doara, frate? Ce-s de lemn?! " In schimb ies cu fraza:
"Mai, daca m-ar durea, as mai purta tocuri 7 zile pe saptamana? Doar nu-s masochista."
Si se uita la mine care cu admiratie, care cu uimire, care cu: "esti extraterestra, bre"!
---  Nu-s. Jur. Poate putin. :D
--- Ai purtat tocuri intotdeauna? 
Da, m-am nascut cu (in, pe) tocuri. (Biata mama. :D) Si la prasit mergeam pe tocuri. Glumesc eu.
--- Dar vii pe jos la servici in fiecare dimineata. 6 + 6 km. Eu zic ca-i imposibil
Nu e imposibil, e improbabil. Si nu, nu vin pe tocuri, am si adidasi in garderoba. Dar tu nu ma poti vedea ca ajung la 6:30 aici, cand voi, cei "normali" inca dormiti. Insa eu trebuie sa fac dus si sa ma schimb. Atunci imi pun tocurile. Le scot din rucsac si hai in birou. Ma gasesti deja pe tocuri

Tocuri cu fusta lunga, scurta, rochie de ocazie, rochie de zi, cu pantaloni, tinuta de birou sau de discoteca, dar si cu blugi. Orice ocazie e buna pentru a fi la inaltime.

Am colegi care-si pun in fiecare dimineata intrebarea: "Oare ce pantofi va purta Cristina azi? Abia astept sa vad."
E magulitor, un sentiment ce un barbat cu greu ar intelege. Asta daca nu e in competitie cu mine... .
Ce, vrei sa spui ca esti? Nuuuuuuuuu!

Dragele mele prietene, sau/si prieteni, ati observat vreodata cum este privita, tratata o femeie pe tocuri in comparatie cu una care nu e? Indiferent de frumusete si varsta.
Eu da. Pe propria-mi piele. 
Cand sunt pe tocuri mi se deschid usi, mi se da prioritate, toti imi zambesc privindu-ma in ochi. Pe cealalta parte, opusul, evident.

Se spune ca haina nu face pe om... dar cum am scris in unul dintre articolele mele din trecut: "Cine a spus asta, avea pe el un Armani."
"Tocurile nu fac femeia, dar o ridica la rang de zeita." 
Poate nu e drept si poate-i superficial, dar eu nu ma plang. :D

Nu toate avem o munca de birou, nici eu nu am avut de la bun inceput, insa am invatat sa merg pe tocuri din iubire pentru frumos. Cand aveam vreo 18 ani. Acum sunt experta. Si foarte modesta. :D

Ador sa merg pe jos si o fac de cand ma stiu. Chiar si cand aveam masina. Dar daca aveam o programare undeva, o intalnire amicala, o cina la un restaurant sau o cofetarie, imi puneam tocurile in poseta si adidasii in picioare. Ma opream la baie si imi schimbam papucii. Efectul era uimitor.
Un om ce 2 minute mai devreme nici nu m-a vazut, acum ma priveste hipnotizat.
Tocurile au o putere naucitoare. Confera o aura speciala, o eleganta greu de egalat. Senzatii tari.
Deloc de ignorat.

--- Sunt incomode?! 
Nu am sa jur pe biblie ca nu sunt. DEPINDE. Am pantofi comozi, foarte comozi si am pantofi cu care nu pot merge mai mult de 50 de metri. Si nu este intotdeauna chestiune de pret sau marca.

Personal prefer pantofii stiletto. Si am vreo ... cateva perechi. Insa pantofii nu sunt niciodata de ajuns.
--- Am dreptate?
Intr-o zi am sa-mi cumpar un dulap special pentru incaltaminte, ca acelea din filme. Imens.
Si cand ma gandesc ca vreme de mai mult de 10 ani, nu mi-am cumparat nici macar o pereche... Acum pot si vreau, dar mai mult: MERIT. 

Saturday, 12 September 2015

PageRank 3

Fratilor romani, nu ca sa ma dau mare am scris acest post, dar ca sa demonstrez celor care sustin sus si tare, ca, pentru a ramane sus in rank, trebuie sa publici in fiecare zi.
Am renuntat la a scrie pe blogul asta de mai mult de un an.
Pentru precizie, pe 3 iunie 2014 am scris ultimul post dintre cele 399, inainte sa plec din tara (din nou).

---------- Am mai scris 3 articole la numar dupa asta, dar numai de dor. Si ce dor imi e... .----------

Primul fiind scris pe 5 decembrie 2012. Din acea data, am muncit la acest blog si la cel de retete, in jur de 20 de ore pe zi, timp de vreo 5 luni... cand a inceput munca campului si m-am dus sa-i ajut pe ai miei. :D Inainte de a pleca de acasa, lucram zile intregi sa prepar articole pentru toate zilele saptamanii in care eram la tara si nu aveam timp decat 5 minute sa public cate ceva.
 
Am lucrat la HTML, la SEO, la publicitate, adica la orice este nevoie sa transformi un blog de care nu a auzit nimeni, nici macas tu, cel care scrii pe el, in unul dintre cele mai cautate din Ro.
Insa cel mai mult m-am dedicat scrisului, evident.
Cum am mai zis, habar nu am avut ce este un blog inainte de asta. Fratele meu, Sebastian, m-a-npins de la spate, trebuia sa-mi gasesc un scop.
Cate lacrimi de frustrare nu am varsat cand, lucrand in HTML, culoarea sfondului devenea cafenie, cand eu voiam doar titlurile mai groase.
Mi se parea imposibil.
Am schimbat zeci de sablonuri. Toate gratuite si pentru asta multumesc tututor celor ce lucreaza zi si noapte pentru a pune la dispozitie aceste resurse, in speranta ca intr-o zi vor face bani. Bietii oameni... Unii reusesc, altii, dupa mii de esecuri se dau batuti.
--- Cum sa-i acuzi cand competitia este pe viata si pe moarte?
Cate nopti nu am dormit cand cate un tovaras blogger venea si lasa comentarii fara niciun sens, naiba stie exact pentru ce motiv.
Inca imi amintesc durerea infinita ce am simtit cand o fiinta cu suflet de piatra, un las si marsav de prima categorie, m-a insultat in public (adica pe YouTube) la priml meu Vlog. Si asta dupa ce dedicasem luni intregi din viata mea la realizare lui. Mai ales ca stiam ca este bun, infinit mai bun decat atatea altele... Tocmai de aia si INVIDIA... pentru ca nu altceva ar fi putut sa impinga pe cineva la un asemenea act de talharie... Ca nu-i pot spune altfel.
In ciuda acestuia, si a altora, sper nu multi... PageRank-ul meu e inca 3. Rank-ul ce mi-a fost dat dupa numai o luna de blogging. Absolut incredibil. Recunoaste si tu.


Uitam sa mentionez ca este 3 cand adresa blog-ului este eumerit.blogspot.com. Am avut acest rank si pe ro, dar, bijuterind prin codurile din internul blog-ului, am facut cine stie ce schimbare si puf, a disparut. :( Ce-am mai urlat de nervi cand mi-am dat seama... Numai ca era prea tarziu.

Nu stiu cat o sa se mentina asa, dar chiar daca nu mi-am castigat existenta cu acest blog, ceva tot am realizat.
Si, pentru un total ignorant in materie, este o realizare de proportii, demna de luat in considerare.
Si totusi Adsense nu ma accepta... De ce, ma, DE CE?????!!!!

Nu sunt in masura sa dau sfaturi in blogging, ca habar nu am cum am reusit sa fac asta. Lucrez la un blog in engleza acum (iliveisuffer.blogspot.co.uk) si cat as vrea sa-mi dau seama ce am facut ca sa am rank-ul asta... .

Cumva, candva o sa mai auzi de mine. 
Iar acum sunt imuna la rautatea gratuita a unora. Am invatat multe si inca cate mai am...
Important e ca eu am ramas buna, in ciuda tuturor nedreptatitilor subite in numele "faimei".

Desi nu mai particip la competitii si nici nu mai scriu sa sustin cauze drepte in limba pe care mult o iubesc, ma gandesc des la perioada in care cate un cititor imi scria sa-mi spuna cat de mult apreciaza modul meu de a scrie.

Dar, hey, nu mai scriu in romana, dar in engleza lupt la fel de mult pentru frumos, bun, pentru dreptul de a iubi pe cine inima noastra vrea, lupt impotriva discrimanarilor si injustitiilor aduse de om catre om...
Tu, care vorbesti engleza, vino si ma sustine (click).
Lupt pentru patria mea, aici, in tara-n care sunt convinsi ca toti romanii sunt lenesi si criminali din nastere. Este o lupta corp la corp si... unde-s doi puterea creste....
Contez pe tine.

Pentru cei care nu stiu inca, numele meu adevarat este Cristina Gherghel. Green este numele de blogger pe care mi l-am asumat la inceputul "carierei"... . :p

Monday, 7 September 2015

In sfarsit!

Mi-e dor sa scriu in romana, mi-e dor de cititorii mei... si sunt asa de ocupata cu noile proiecte.
In seara asta am incercat sa raspund din nou la comentarii si AM REUSIT. Dupa un an de zile, in sfarsit, am reusit.
Nu stiu ce problema a fost, de unde si nu stiu cine si cum a rezolvat-o.
Am cautat posibile explicatii pe parcursul multor luni si nu am gasit, si dintr-o data, IATA ca am putut!
Imi cer infinite scuze tuturor celor ce mi-au lasat comentarii.
Extrem de urat din partea mea. Dar am intrat des sa vad ce si cum si ma durea inima ca nu puteam raspunde.
O voi face in cel mai scurt timp. Am raspuns deja la cateva.

Multumesc din nou si chiar daca nu mai scriu cum ar trebui, blog-ul ramane in top. Vezi articol aici: PageRank 3.
Absolut uimitor!

Daca este vreunul dintre voi care vrea sa ma citeasca in engleza, il astept cu drag. While I breathe, I hope (latina Dum Spiro Spero). Si pagina de Facebook, evident. Poate iti place si vrei sa stai la curent.

Vei mai auzi de mine, SIGUR.

Multumesc pentru tot sprijinul si intelegerea fiecaruia dintre voi.
Multumesc pentru mesajele in casuta personala, cele de pe Facebook si cele verbale. Au insemnat enorm pentru mine.
Scrisul este o pasiune devoratoare. Imi mananca tot timpul liber, dar sunt fericita cand scriu. Mai rau cand nu castig un leu. :D Si avem nevoie de bani pentru a trai.
Trist. Dar... viata merge inainte.