Monday, 31 March 2014

StejarMasiv - pentru iubitori

Cei care mă cunosc, sau care mă urmăresc, ştiu diferite lucruri despre mine. Asta pentru că nu prea ascund multe (în scris).
E adevărat şi că sunt oameni care ştiu despre mine mai multe lucruri decât ştiu eu. :D
Dar asta este natural. "De aia lumea are gură."... ar zice unii. NU şi eu, însă nu despre asta vreau să vorbesc, mă pierd în detalii inutile.

Puţini sunt cei care ştiu că am o diplomă de tâmplar, lucrător al lemnului. Am şi profesat câţiva ani, fie în ţară cât şi în străinătate.  Mi-am făcut singură câteva obiecte (mici). Nimic special pentru că nu sunt "mare meseriaşă". Sunt un "cârpaci" mai mult. Repar ce se strică.

Din fire romantică, iubitoare de simplitate şi realitate, mă simt atrasă de produsele făcute din lemn. De mobila din lemn masiv, se-nţelege.
Visul meu este să-mi fac o casă la ţară, care să aibă, cel puţin, o cameră mobilată simplu, în mod tradiţional, ţărănesc. Pentru că mi-s ţărancă şi pentru că mama a iubit să ţese, dând viaţă unor adevărate opere de artă pe care aş vrea să le expun, să le păstrez cu grijă.
Şi masa din imagine, împreună cu băncile, s-ar potrivi perfect cu ideea ce am în minte.
Atât de simplă... te face să visezi la libertate, natură... orizonturi nelimitate. Mai mult, te induce să simţi toate aceste sentimente atât de genuine.
Aş posta-o-n mijlocul camerei, pe bănci aş aşeza din creaţiile mamei, apoi i-aş aduce pe părinţi să vadă cât este de frumos şi cât de mult  preţuiesc lucrurile făcute de oameni talentaţi.
În ziua de azi, oamenii sunt atraşi de multe kitsch-uri, lucruri fără "viaţă", lipsite de caracter.
Până şi ei au uitat cât de "adevărat era odată"...
Le-aş pregăti un prânz aşa cum mâncau odată. Reţete din străbuni, de care ei îşi amintesc cu drag şi dor.
Aş deschide ferestrele mari să intre mirosul de iarbă şi cicirpitul de păsărele.
Şi-i voi lăsa să povestească şi să-şi amintească timpuri străvechi, demult apuse.
Iar eu, într-un colţ, să mă uit la ei sorbindu-i din priviri, dorind să imortalizez acel moment pe veci.
Pentru că părinţi ai numai doi, şi nimeni nu este imortal.
Poate doar masa...

Sunday, 30 March 2014

Surprize, surprize

Ce fain e să petreci o noapte în casa prietenului tău...
Tu să ai liber de la servici, el să se trezească uşor şi tiptil, tiptil să se îmbrace şi s-o zbughească lăsându-te să lăfăiești în pat cine ştie câte ore.
Tu deschizi ochii, vezi că nu-i, te sperii, crezi că ai un coşmar. Te ciupeşti de braţ, îţi vine să faci pipi, te duci la baie, te speli pe mâini şi pe alte locuri intime care necesită de igienă urgentă.
Apoi, fără chiloți (că-s de ieri şi tu nu porţi două zile la rând aceeaşi pereche, normal), ieşi din baie căscând, uitând să  deschizi geamul, că te-ai luat cu alte treburi mai importante. Chiloţii i-ai lăsat aruncaţi aiurea, şi-apoi... auzi cheia în uşă.
Tresari cu bucurie, eşti sigură că vrea să-ţi facă o altă surpriză. Poate-ţi aduce o brioşă/o prăjitură... o cafea. Cine ştie? În câteva fracțiuni de secunde te gândeşti la cât de mult te iubeşte omul acesta şi inima ţi se inundă de dragoste... .
Ehehe, ce vis frumos! Demult nu ai trăit aşa ceva. 

Dar la uşă este un om trecut de floarea vârstei. E tatăl iubitului, îl recunoşti din fotografii. Cu o plasă de iută în mână. Faci ochii mari, rămâi fără piuit şi te trezeşti brusc din visul care nu era deloc un vis. Faci un salt, sperând că nu te-a văzut şi te bagi urgent după uşă, lovindu-te grozav la genunchi.
--- Ioane, eşti acasă? strigă omul care-şi dă încălţările jos cu mare uşurinţă.
Tu, parcă trăznită-n moalele capului, te-ntrebi năucă:
--- „Doamne Dumnezeule! Ce naiba caută el aici? Ce se întâmplă? M-a minţit iubitul, e casa părinţilor lui? Sau e de proprietatea amândurora? Mi-a zis că locuiește singur!
Ce situaţie neplăcută.”
El intră în bucătărie, tu mormăi ceva şi alergi la pat, încercând cu disperare să-ţi tragi plapuma peste cap.
Dar te-a auzit, şi-a dat seama că este cineva în casă. Şi sigur nu era Ion, că i-ar fi ieşit în întâmpinare.
Din bucătărie te întreabă dacă poate traversa dormitorul pentru a merge în baie, are de luat nişte măsuri.
--- Da, sigur. Faceţi ce trebuie să faceţi.
Ce dracu poţi să zici? Doar e casa fiului, sau a lor.
Trece dezinvolt, tu nici nu ridici ochii. Te prefaci că scrii ceva, noroc că ai telefonul lângă tine.
Trebăluiește câteva minute, în timp ce tu te rogi să nu-ţi vadă chiloţii albi pe gresia neagră, şi nici să observe că n-ai deschis geamul. Te faci mică mică, te-nroşeşti din cap până-n picioare ca o pătlăgică stricată, şi-ai vrea să faci o gaură, să te ascunzi pe veci.
--- Gata, plec. Îmi cer scuze pentru deranj.
--- Nu-i nicio problemă, răspunzi încet. Si  te simţi ruşinată, vinovată. Ca o hoaţă prinsă-n flagrant. 
Si-ti amintesti de publicitatea aia-n care o fată superbă trage un pârţ de crapă caroseria, crezând că-i singură-n maşină, şi apoi aude părinţii (şoferului = prietenul ei) salutând-o. Reclamă la care ai râs de te-ai tăvălit pe jos... dar acum nu mai pare aşa amuzantă.

Nici n-ai putut să te enervezi, că totul pare ireal. Şi-n locul iubirii îşi face loc dorinţa de a fugi departe, cât mai departe, de omul trecut de 30 de ani care împarte casa cu ai lui şi uită să povestească despre asta.

oriunde-i mai frumoasă primăvara, decât în casa omului căruia nu-i pasă că tatăl lui îţi vede poponeaţa goală.
Buuuuuuuuuuuuuuu!
Ps. Este doar o poveste, dacă mi s-ar intampla asa ceva... pfff, nu stiu ce aş face. Groaznic!!

Saturday, 29 March 2014

Ne gândim la viitor

Azi, la douăzeci-treizeci (20.30),
Lumea va deveni beci.
Vom opri calculatoare,
Radio, televizoare.

C-atunci este ora lui,
Adică a pământului,
Care ne dă de mâncare,
Fără nicio o acuzare.

Noi, oamenii, des uităm
Să iubim, să respectăm
Mediul înconjurător
Atât de încântător (îndurător).

Şi dacă nu eşti răcit,
Te rog să vii negreşit,
Pe străzile din oraş
Să participăm la marş.

Oameni curajoşi s-or strânge
Şi nu ca să verse sânge,
Dar să spună toţi în cor
Ne gândim la viitor”

Promitem să învăţăm
Deşeuri să reciclăm,
Arbori cu drag vom planta
Şi planeta vom salva.

Cei care facem naveta
Vom merge cu bicicleta,
La muncă, la magazin,
La şcoală şi la bazin.

Pe copii-i vom educa
Că-i bine a se juca,
Dar să ştie să păstreze,
Natura să onoreze.

Învață-i un bun concept,
Dacă eşti om înțelept:
Tehnologia-i măreață,
Dar natura este viaţă.

Ora pământului - 29 martie 2014

M-am născut acum 38 de ani, când comunismul era la putere.
Electricitatea era cu "şiubote roşii", cum se zice pe la noi, la fel ca multe alte lucruri. Câteva ore pe zi aveam dreptul la ea. Şi ce fericire să-ţi vezi casa luminată. Aprindeam becurile aiurea de dragul ei, dar tata, om responsabil, venea şi ni le stingea.
Noi credeam că o făcea din răutate, însă el respecta natura. I s-a cerut, ca cetăţean al pământului (al României de fapt), să facă economie. Nu neapărat de dragul planetei, dar ce contează de ce?
Important era efectul.
Şi eu am luat de la el acest obicei, nu las niciodată lumina aprinsă aiurea. Şi nici calculatorul, radio nu am şi nici televizor.
O spun mereu, şi de câte ori văd pe cineva căruia nu îi pasă, instinctiv îmi vine să-i atrag atenţia.
--- Eşti zgârcită, de aia nu o laşi aprinsă. Ce dacă? Crezi că natura se supăr pe mine?
Exact din acest motiv nu las nici apa să curgă în neştire când mă spăl pe dinţi... şi multe alte lucruri care sunt atât de uşor de realizat, numai să vrem.
Reciclarea, plantarea copacilor, mersul pe bicicletă, şi multe multe altele.

Nu ai auzit niciodată de "ora pământului", sunt sigură.
Sincer, nici eu. Dar m-am bucurat când am auzit că a prins amploare în ultimii ani. Prima dată a fost sărbătorită în Sydney (2007), şi acum manifestaţiile de mediu se ţin lanţ în toată lumea. Şi România a aderat la această iniţitivă. În multe oraşe se vor ţine demonstraţii în favoarea naturii.
Sunt mândră să aflu că şi-n oraşul meu se vor stinge luminile în semn de solidaritate şi respect faţă de pământul care ne susţine.

"Roman - întreruperea iluminatului ornamental la obiective ce aparțin de Primăria Roman și pe principalele bulevarde, Marşul luminii care se va desfăşura pe E85 – bulevardul Roman Muşat, tronsonul cuprins între b-dul Republicii şi Piaţa Roman Vodă, pe de o parte şi zona Hotel Roman şi Piaţa Roman Vodă, pe de altă parte. Acest marş va fi realizat de către voluntari din cadrul instituţiilor de învăţământ şi romaşcani de toate vârstele (toți voluntarii contribuie cu candele roşii, iar coordonatorii elevilor vor beneficia de făclii). Marşul se va finaliza în piaţa centrală prin scrierea unor mesaje ECO cu ajutorul candelelor aprinse și creionarea simbolului 60+ din candele. Evenimentul va fi acompaniat de muzică ambientală, iar la final se vor lansa lampioane."

Lista completă a evenimentelor o găseşti aici (sursa). 
Haideţi să ne unim cu toţii şi să dăm importanţă pământului. Fără el nu am exista. Şi nu numai o zi!
Este atât de uşor să avem sens civic, dar trebuie să devenim conştienţi că împreună se poate.
Când este vorba de respectul faţă de pământ, eu spun: NU TRĂI CLIPA, gândeşte-te la mâine. La viitorul copiilor tăi, a nepoţilor, strănepoţilor, şi străstrăstrănepoţilor. Ai grijă de natură! 

Friday, 28 March 2014

Visuri de vacanţă

Mă trezeşte soarele care bate timid în geam.
De ce n-am tras perdeaua?!
Instinctiv duc mâinile la ochi, mai vreau să dorm, evident. Cine vrea să se trezească dimineața devreme?
De fapt, cred că sunt mulţi oameni care sunt matinali. Eu nu. Indiferent la ce oră m-aş culca, dimineața nu vreau să mă trezesc. Pfffffffff. Dar trebuie! Şi mă gândesc aiurea... .
Astăzi e vineri, în curând va fi Paştele... aş merge-ntr-o vacanţă. N-am fost demult. Nici nu-mi amintesc când a fost ultima dată că m-am plimbat prin lume.
Am fost la Bucureşti câteva zile, dar asta nu se pune. Am vizitat tot ce-am putut, dar nu ştiu de ce, nu aş numi-o vacanţă.
E criză, şi toţi strângem cureaua.
Noi, românii, nu suntem turişti din naştere, cum sunt alte naționalități. Dar o vacanţă face bine moralului...

Întotdeauna am vrut să merg în Grecia. Să stau cu burta la soare, să mă plimb pe plajele de nisip alb... aşa mi le amintesc din filmul Zorba Grecul. De vină a fost dansul acela energic care făcea nisipul magic să zboare în toate direcțiile.
Sau să văd locul unde se presupune că a fost colosul din Rodos, una dintre cele (ex) 7 minuni ale lumii.

Ori poate în Egipt... să văd piramidele lui Keops. Nu ştiu de ce mă atrag aşa... eram pasionată odată şi mi-a rămas întipărit în minte că este unul dintre locurile ce ar trebui să vizitez o dată-n viaţă.

Nu sunt amatoare de vacanţe last-minute, impulsive. Vreau să ştiu din timp unde voi fi cazată şi ce voi vedea. N-am sânge aventurier... Evident, nu toţi suntem la fel.

Ehehehe... Deocamdată rămân cu visul şi-mi fac un cocktail Molotov că am o grămadă de lucru... Glumesc. Îmi fac un Bloody Mary. :D

Pretty stuff

Multe dintre noi femeile (mai ales) cumpărăm haine/chestii din instinct. Și când ne trezim avem garderoba plină, nimic nu mai încape și avem nevoie de spațiu.
Ţi-a venit vreodată-n minte că ai putea să vinzi din hăinuțele/lucruşoarele tale? Haine care poate nu-ţi mai vin, sau  ţi-ai schimbat gusturile?!
Ori avem bijuterii prea multe. Poate le-am cumpărat că ne-au atras, nu am stat mult pe gânduri și apoi am descoperit că nu sunt stilul nostru.
Oricare ar fi motivul pentru care o femeie decide să-și vândă din lucrușoare, eu o susțin.
Îmi plac inițiativele de acest gen și le promovez.
Mai ales când cunosc bine persoana care face asta.
Uite un blog (care se ocupă cu vânzarea unor lucruri personale) cu nume delicios, la fel ca și proprietara: flowerperfection.blogspot.ro.
Lucrurile sunt tinerești, cu foarte multă clasă, gust și sunt în stare foarte bună (unele chiar noi).
Iubitoarele brandului Hello Kitty vor putea găsi produse noi, originale/cu licență. (Proprietara este mare fan)
Aruncă o privire, poate găsești ceva pe placul tău. Adresa de contact + alte informații găsești la adresa de mai sus.

Thursday, 27 March 2014

Ai un copilaş talentat? Cris-Tim îl face Superstar!

Vă amintiți publicitatea de la salamul săsesc care avea ca protagonistă fetița cu părul scurt și accentul hazliu? Cu expresia aia serioasă și puțin supărată că nu reușea să pronunțe „salam săsesc” așa cum îi spunea mama?Nu cred că există cineva care să nu și știe despre ce vorbesc. Fetița, pe nume Luiza, era absolut fermecătoare. Toată România a îndrăgit-o.
Acum, Cris-Tim, împreună cu Luiza (care între timp a crescut, dar a rămas la fel de drăgălașă) caută un nou chip și o voce deosebită care să repete aceleași cuvinte, adică „salam săsesc”, într-un mod cât se poate de original. 
Îți înregistrezi, deci, odrasla pronunțând „salam săsesc” și răspunzând la întrebarea „Dacă ai fi tu mama mea și eu copilul, ce m-ai pune sa fac?”. Apoi urci filmulețul în platforma concursului (click) până pe 13 aprilie (2014). Pe 14 aprilie vor fi anunțați 8 câștigători. 
Șanse sunt foarte multe și abia aștept să văd cine și cum va cuceri din nou România.
Și care mamă nu ar fi orgolioasă să-și vadă rodul iubirii la televizor?

Am și eu câțiva nepoți și strănepoți cu stofă de superstar. Și nu zic asta pentru că sunt rude cu mine, dar pentru că merită. Păcat că n-am un video să-l pot publica. M-ați crede pe cuvânt. Pfffffff, cât m-aș bucura să le văd fălcuțele, părul ondulat, sau ochii albaștri cristalini la televizor.
Ce mândrie pe mame, pe părinți!
Concursul acesta îmi amintește de  o întâmplare extrem de nostimă avându-l ca protagonist pe nepot de-al meu. Petrecută acum „câțiva” ani, la o nuntă.
Dinamicul meu nepot s-a împosesat de microfonul cântăreților și a făcut un show extraordinar uimind o sală-ntreagă. Avea în jur de 3 ani, cred.
Numai printre picioarele fotografului a stat. Probabil a ieșit în 50% dintre fotografii. Era complet fascinat de camera video. S-a băgat peste tot. Pe scenă parcă era acasă la el. Cântăreții erau bucuroși că puteau să se odihnească-n pace.
Așa-mi venea să-l urechesc... pfffffff.
Mie, pentru că-l cunoșteam și eram sătulă de scamatoriile lui, dar ceilalți l-au adorat. S-au distrat grozav.
Sora mea (mama „vedetei”), era în stare să facă o gaură-n pământ, să se ascundă în ea de rușine. A încercat în mod disperat să-l facă să înceteze, să lase oamenii în pace. L-a luat în brațe ducându-l afară, dar s-a eliberat în câteva secunde și a venit înapoi.
Însă Sandu, a luat de la tata stofa de vedetă, curajul și tenacitatea.
Ar fi vrut să devină cântăreț. A învățat să sune la fluier și a făcut parte dintr-o bandă muzicală. Dar a devenit DJ, punea muzică în discoteci. Acum se joacă de-a compozitorul.
Totul în el urlă a vedetă. Păcat că a depășit vârsta de 7 ani, altfel sigur ar fi fost unul dintre finaliști.

N-are nimic, sunt o mulțime de copii foarte deștepți care abia așteaptă să fie descoperiți.
Dacă vrei ca princhindelul tău să fie noua imagine a salamului săsesc, nu mai sta pe gânduri!

Nu uita: În fiecare săptămână, publicul şi un juriu format din patru membri vor alege câte doi câștigători. La finalul concursului, cei mai talentați 8 copii vor fi selectați să joace în noua reclamă Salam Săsesc.
Multe mame și-au filmat și înregistrat deja prichindeii, care pronunță în mod nostim sau/și grațios cele două magice cuvinte. Cuvinte ce au transformat un copil anonim într-un superstar. 

Mult succes!!!

Wednesday, 26 March 2014

Mesaje „profunde”

Nu ştiu voi, dar eu... mă  minunez când citesc, pe diferite platforme de socializare, mesaje de tipul:
  • "Nu contează că vi plăteşte binele cu răul, voi continuaţi să faceţi bine. "--- Tu... faci bine, plăteşti în bine răul care ţi se face? Sau mocneşti sentimente de răzbunare, pui la cale planuri diabolice de pedepse cumplite? Nu ţi se pare familiar ce citeşti acum?
  • "Dacă prietenii mei nu ar fi aşa de falşi şi nu m-ar vorbi pe la spate... "  --- Tu nu spui una, faci alta şi gândeşti altceva de faţă cu prietenii tăi? Tu nu-i vorbeşti pe ei? SIGUR?! Fii cinstit!
  • "Nimeni nu știe ce-i în inima mea." --- Tu știi ce-i în inima altuia?!
  • "Prietenul la nevoie se cunoaște." --- Dar tu ai fost acolo când el a avut nevoie? Sau numai invers e valabil?! 
Exemplele pot continua la infinit, şi-am mai scris despre asta, ştiu.
Nu pricep cum noi, oamenii, putem mereu da vina pe alţii. Nu ne uităm la noi... nu vedem cât suntem de invidioşi, răutăcioşi, falşi, ipocriţi, superficiali. Mereu sunt alţii cei care au astfel de trăsături negative. Şi scriem despre asta, cum fac eu acum...
Ce scuză am? Pe cine dau vina? Oi fi vreo sfântă ceva?
Nu, nu sunt deloc o sfântă. Nu sunt imună la astfel de sentimente.
Ca blogger (de ex.), deseori mi-e dat să citesc articole ale altor colegi. Mai interesante decât ale mele. Şi instinctiv simt invidie, mai ales când văd cu câtă uşurinţă aştern unii pe hârtie, expresii/gânduri pozitive despre lucruri ce nu cunosc. Le recomandă cu încredere deşi nu le-au probat/trăit niciodată.
Personal, nu reuşesc să fac asta. Şi-am încercat atât de mult.
Mai ales de când am început să particip la competiţii de blogging. Nu am inspiraţie când trebuie să scriu despre ceea ce nu cunosc. Rareori reuşesc să inventez convingând lumea că ştiu despre ce vorbesc.
Şi mi-e o ciudă de mor când alţii sunt mai buni decât mine.
Acest lucru este un talent: ori îl ai, ori nu. Nu-l poţi învăţa. Pffffffffffff. Ce aiurea....

Toate sentimentele sunt naturale (observă, te rog, că nu am scris normale), şi e greu să le înnăbuși în faşă. Dar încerc, pentru că merg pe principiul: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.

Mi-aș dori ca, noi, oamenii să ne privim mai întâi pe noi, înainte de a publica vorbe de duh care nu ne aparțin, nici ca proprietate materială, nici ca mentalitate.
Să fim noi mai buni, înainte a de a cere/pretinde de la alții. 

Tuesday, 25 March 2014

Impozitele si plata on line

Cum am zis de multe ori, sunt o persoană deschisă, organizată, care iubeşte să fie ocupată. Însă nu-mi place să pierd vremea aiurea. Prefer să citesc ceva, să mă plimb în parc, să-mi petrec timpul cu cei dragi, sau să grădinăresc. N-am timp să mă plictisesc, cum se plâng unii.
Fac cumpărături on line, citesc on line şi plătesc toate facturile cu cardul, tot on line. Nu mi-e frică cum le este multor români. Fac asta de zeci de ani şi niciodată nu mi s-a-ntâmplat nimic rău cu cardul sau contul bancar. Pentru că sunt atentă şi verific dacă sus, în bara din motorul de căutare, apare lacătul verde ceea ce mă asigură că este un site verificat, de încredere. 
Anul acesta aş fi vrut să plătesc şi impozitul on line, dar am tot amânat să mă duc să cer parola şi user name-ul. Şi doar ştiam că se poate plăti în acest mod. Am verificat luni de zile când o să fie posibil şi-n oraşul meu (anul trecut nu se putea) şi tocmai ce găsisem lista cu toate instituțiile înrolate.  Am o ciudă, de nu mai pot.
Că m-am dus să plătesc (impozitul), personal, de 3 ori! Dar era o coadă de circa 100 de metri şi eu detest cozile.
De 3 ori m-am întors acasă, o dată udă până la piele (că ploua cu găleata) fără să fi plătit. Aproape că am depășit termenul limită de plată a taxelor.
Şi, în afară de cozi, cel mai mult urăsc să am datorii. La prieteni, bănci, sau la stat. Datorii morale, sau financiare. Nu pot să dorm noaptea dacă am una, cât de mică. De aceea aş fi vrut să pot plăti on line orice, ca să nu mă mai plâng că nu am avut timp să stau la coadă şi să mă stresez aiurea.
Pentru că, on line, pierzi doar 5 minute, maxim, şi poţi plăti la orice oră din zi şi din noapte. Ghişeul.ro  este deschis 24/24, de luni până luni (nu ţine cont de orarii, sărbători, trafic, etc.) 365 de zile pe an (adică tot timpul). Iar comisionul este 0.
Acolo nimeni nu poate să-ţi intre în faţă cu scuze ridicole. Nimeni nu se uită urât la tine. Şi nu există riscul ca vreun cleptoman să te buzunărească.
Pentru că, din nefericire, în ţara noastră (dar nu numai, credeţi-mă), când stai la un rând, înghesuit ca o carte în bibliotecă, te paşte pericolul să întâlneşti pe cineva care vrea să facă bani uşor, furând munca altuia.

Acum trebuie sa plec (pentru cateva zile), dar când mă-ntorc, primul lucru ce am să fac este să merg la primărie să-mi iau datele (parola şi user-name-ul) pe care să le folosesc la toate plăţile on line.
Dar plata se poate face şi fără aceste date, dar eu vreau să ştiu exact ce mai am de plătit, unde, cât şi până când. Fără datele de autentificare nu pot accesa aceste informații.

Şi uite că acum se pot plăti impozitele şi-n centre comerciale. Pffffffff. Oraşul meu nu este pe listă... BUUUUUUU! Bine, nu are un mall... încă!
Nu uita că plata taxelor/impozitelor este o datorie.

Inception

Mă trezește brusc un zgomot. Deschid ochii mari, mă uit pe fereastră, e încă noapte.
Oare cât o fi ceasul?”
Mă uit instinctiv la mâna stângă, unde port ceasul, dar noaptea îl dau jos, mi se agață părul în el. Nu pentru că sunt stângace, așa m-am obișnuit de mică.

Îmi îndrept ochii spre ceasul de pe noptieră: ora: 5.00, temperatura: 20 grade Celsius.
Brrrrrrr, ce frig și-mi trag pătura până peste ochi. Dar nu mai pot dormi. Aud un ciripit vesel de păsări. „Cred că iar sunt pe balcon la mine. Îmi ciugulesc din ierburile aromatice. Pfffffffff. Anul trecut mi-au mâncat toate roșiile. Ei, dar și ele trebuie să trăiască.”
Mă ridic tremurând. Mă înfășor în capotul flaușat și merg să-mi fac o cafea. Casc ca un hamster, cred că mi se văd plămânii, așa de mare deschid gura.
Iau un biscuite pe care-l molfăi absentă. Îmi vărs cafeaua în cana colorată-n portocaliu și aprind calculatorul, să-mi verific poșta electronică.
Ce timpuri trăim. Odată, poșta ajungea în cutia poștală. Și câtă bucurie să atingi plicul care cine știe prin câte localități a trecut.
Acum totul a devenit așa de impersonal, rutină. Parcă nu mai simțim emoții. Timpul ne presează în fiecare zi. Alergăm în permanență. La servici, la coafor, restaurant, cinema, localuri, apoi acasă. Uităm de părinți, prieteni, de cei ce iubim.
--- Nu te-am uitat, doar că nu am timp. Hai, nu te supăra, știi și tu cum e. 
Nu mi-a scris nimeni. Dar nu mă pot plânge, eu cui i-am scris?
Mă uit la ceas, acum îl am la mână. Este primul lucru pe care-l fac când mă trezesc. Îmi place să știu ora exactă. Nu vreau să umblu după mobil, cum fac alții. Și aia e pierdere de timp.
6.00! DEJA? Offfffffff Și am atâtea de făcut. Mă spăl repede pe față, mă dau cu cremă și mă-mbrac rapid, la 6.20 trebuie să fiu in mașină. La 7.00 începe orarul de muncă. Trebuie să ajung cu 15 min mai degrabă, să am timp să mă schimb.
Încă adormită salut pe toată lumea. Parcă suntem niște zombi. Lucrăm fără să ne uităm unii la alții, nici nu avem timp. Parcă am fi roboți. În pauză suntem anunțați că vom face ore suplimentare, nu sunt obligatorii, dar ni se dă de înțeles că „ar fi mai bine” să rămânem. La 5 sună sirena. Ura, s-a terminat! Mergem toți, în viteză, spre casă. Unii se opresc la bar. Sunt cei care nu au pe nimeni care-i așteaptă, sau nu le pasă de alții.
Eu merg la părinți. Tata mereu o întreabă pe mama:
--- Marie, cât e ceasul? Când ajunge fata? O fi obosită? Să-i pregătim ceva de mâncare. Tu vezi ce slabă e. Nu știu cu ce trăiește.
--- Lasă, așa sunt tinerii de azi. Doar o auzi cum se plânge că-i grasă. Dă-i pace, e mare de-acum.
Bat în ușă, răspunde tata.
Intru salutând, îi sărut pe rând. Le văd ochii sclipind de fericire.
--- Ești obosită, fata mea? Nu ți-e foame?
--- Nu, tată, o să mănânc mai târziu niște salată. M-am cam îngrășat în ultima perioadă.
Tata surâde, se uită la mama care-i zice din ochi:
--- Ți-am zis, dar tu ești căpos.
Stau cu ei ceva vreme. Mama-mi povestește tot ce vede la televizor. Filmele la care se uită. Îmi spune știrile politice și din show biz. O ascult cu răbdare numai că nu știu despre cine vorbește. Apoi îmi zice cine a mai sunat, am frați și surori departe de casă. Apoi merg prin grădină, să văd dacă a ieșit ceapa ce-am pus toamna trecută. Curăț pe lângă casă și verific dac-au înmugurit copacii.
Mă uit la ceas, tot 5.
Măi, să fie. Sigur a stat. Am uitat să-l întorc poate.” Verific: e întors. Îl desfac de la încheietură și ascult, merge normal.  Îi dau un bobârnac, așa am văzut că fac ăștia în filme.
Intru din nou în casă ceasul de pe perete indică aceeași oră. Ce curios!
--- Du-te și te odihnește, fata mea. Ai făcut destul. 
Dar eu mă așez și mai stau câteva ore cu ei. Ne uităm la varie emisiuni, afară este încă zi. Parcă timpul a stat în loc. Ce fericire pe părinți. Ei nu m-ar lăsa niciodată să plec. Au nevoie să vorbească, să simtă, să știe că nu sunt singuri, că au pe cineva care-i iubește.
Profit de faptul că este încă zi și mă duc în vizită la fratele meu pe care nu l-am văzut de luni de zile. Avem orarii diferite, nu prea ne încrucișăm.
Nu a ajuns încă acasă, lucrează zi lumină. Stau și la el câteva ore. Vorbesc cu Veronica (cumnata mea) ce nu se oprește din muncă. Se scuză, dar se grăbește să termine de făcut mâncarea pentru soț. Mă joc cu nepoții, le ascult poeziile ce-au învățat la grădiniță și mă gândesc cât de mult s-au schimbat vremurile.
Mă uit pe fereastră, tot lumină și-atunci mi se-nfiripă-n minte gândul că este un vis.
O fi Leonardo di Caprio, cineva l-a plătit să-mi fure ceva în vis. De aia ziua nu se mai termină. Dar unde e el? Și ce să-mi fure? Ce am eu așa de prețios? Pffffffffff, să vezi ce-o să mă laud!”
Mă uit în jur, nu-l văd. „Va apărea el acuși.”
Mă-ntorc la părinți, îi salut îmbrățișându-i și merg la o prietenă de-a mea. E bolnavă, nu poate să iasă.
Mă întâmpină cu mare bucurie, îmi povestește toate câte i s-au întâmplat de când nu ne-am văzut ultima oară. Îmi spune că-i este dor de fiul ei, plecat peste ocean. Știu și eu ce-i dorul. Nu-mi văd surori și frați de foarte mulți ani.
Plec de la ea, și merg în parc. Ador natura. Primăvara totul se trezește la viață. Iarba crește, florile înfloresc, copacii înmuguresc. Mă plimb până obosesc, nu mă mai țin picioarele și mă întorc acasă.
Soarele a apus, începe să se întunece.
Fac o baie, îmi prepar salata, pachetul pe mâine (la servici) hainele. Mănânc, citesc câteva ore bune, termin cartea începută acum mult timp... nu-mi mai ajungea timpul, și-așa de mult voiam să aflu finalul.
Casc obosită, dar fericită și împlinită, mă uit la ceas: 22.30.
Gata, e ora de somn, mâine este o altă zi.”
Ce lungă a fost cea de azi, parcă a avut 48 de ore. Câte am făcut, câtă lume am văzut. Și ce frumos a fost! 
Încă îl mai aștept pe Cobb (Leonardo di Caprio).
Adorm și, în sfârșit, apare....

Sunday, 23 March 2014

Dumnezeu nu ia nimic, dimpotrivă!

Nu, nu este un articol despre religie, nu mă simt în gradul de a scrie despre ceva atât de „mare”.

Deschizând pagina mea de Facebook, primul lucru care mi-a apărut în fața ochilor a fost un video musical, împărțit de unul dintre prietenii mei. Vocea Italiei, seria a doua, selecții.
Mi s-a făcut pielea de găină și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Un mesaj extraordinar, noncoformist! Exact ca Whoopi Goldberg in „Sister Act”.
În 3 zile, video-ul în chestiune, a avut 18.000.000 de vizionări și nu se oprește.
Trebuie să recunosc că nu sunt fan al emisiunilor de acest gen. Nu am văzut niciuna în România, iar în Italia am văzut ceva asemănător (parcă, nu-mi amintesc titlul), o singură dată. Rămânând dezamăgită de concurenți și modul în care s-a desfășurat competiția, am refuzat să mai pierd vremea cu așa ceva.
Dar nu zic Nu (niciodată) când se tratează de ceva extraordinar.
Cum este și apariția spectaculară a „surorii” Cristina. O călugăriță de 25 de ani, siciliană. A ridicat sala în picioare, pur și simplu!
Membrii juriului au rămas absolut muți de uimire când au văzut cine era posesoarea acelei voci puternice și lipsite, parcă, de inhibiții.
Dar aveți video-ul mai sus, nu vreau să mă pierd în detalii inutile.
Nici n-aș putea vreodată exprima în cuvinte reacția publicului și a juriului.
Traduc, doar puțin, din dialogul avut cu ei, pentru acei care nu înțeleg italiană.
Raffaella Carrà a întrebat-o incredulă:
--- Cum ți-a venit în minte să vii aici?
--- Am un dar și-l împart cu voi.
--- Ești o călugăriță adevărată, sau... (credea că s-a îmbrăcat în acel mod pentru a atrage atenția.)
--- Sunt o călugăriță „adevărată”, a răspuns, cu mândrie, Cristina. 
--- Ce crezi că o să spună Vaticanul despre participarea ta la această competiție?
Cristina, râzând și glumind, răspunde că se așteaptă la o telefonată directă din partea Papei Francisc.
--- El însuși ne invită să ieșim, să ducem mai departe vocea Domnului. 
Dar cel mai mult m-a impresionat afirmația:
--- Dumnezeu nu ia nimic, dimpotrivă, dă mai mult. 
Vrând cu aceasta să spună (zic eu) că dacă-l urmezi pe Dumnezeu, nu înseamnă că trebuie să stai închis, în genunchi toată ziua, plângând și punându-ți cenușă pe cap. Dacă ți-a fost dat un dar, ai datoria să-l împarți cu ceilalți.

J-Ax (rapper) - juriul pe care l-a ales apoi Cristina, avea ochii în lacrimi. Lucru absolut fenomenal.

Noi, românii, avem păreri foarte stricte despre cum sunt și ar trebui să se comporte cei care se „logodesc” cu Dumnezeu. Creștinii catolici au alte concepții, se pare. Bravo lor!!!

Saturday, 22 March 2014

Sunt știri și „știri”

Marea majoritate a românilor are, cel puțin, un televizor în casă.
Toate canalele te bombardează cu fel de fel de noutăți de ultimă oră.
Când vorbesc cu mama, mi le relatează cu mult patos. Și eu o ascult, chiar dacă nu sunt interesată. Ei îi face plăcere să vorbească.
Ultima este relativă la un „mare cântăreț” român, căruia i s-a prezentat un băiat afirmând că este fiul lui.
Așa cică-i spusese mama lui, pe patul de moarte.
Când aud astfel de „știri”, rămân indiferentă, nu mă surprind deloc. Viața personală a vedetelor (sau a oricărei alte persoane) nu este treaba mea. Dacă aș fi vedetă nu mi-ar plăcea ca viața mea să fie expusă publicului larg.
Dar jurnaliștii trebuie să facă senzație, concurența e mare.  De aceea atât de multe canale transmit non stop scandaluri, războaie verbale de o cruzime teribilă și moralitate îndoielnică.
Și apoi publicul iubește astfel de „știri”. Cine sunt eu să zic care-s bune și care sunt rele?
Pentru mine nu-s senzaționale, dar pentru alții da. Fiecare are gusturile, înclinațiile lui.

Televizoare am și eu: două. Unul alb negru de care sunt legată sentimental. Toată lumea râde când aude așa ceva, mă privește cu uimire.
--- Ce să faci cu un televizor alb negru, acum au ieșit televizoarele cu ecran curbat. Cum poți fi legată sentimental de așa ceva? Aruncă-l. Nu-ți mai folosește la nimic.
Dar uite că sunt. M-am născut când încă nu existau Tv color. Ani la rând am văzut filme alb negru și chiar îmi plăceau. Habar nu aveam că existau și altfel de imagini.
Cum am zis, am televizoare, dar nu am cablu, deci nu sunt folosite de vreo 4 ani. Nici nu știu dacă mai funcționează.

Știrile le aflu de pe net. Ca multe alte informații.
Și cel mai mult mă interesează știrile din sănătate.
Am ajuns la concluzia că felul în care suntem interesați de știri, depinde foarte mult de moral, de cum ne simțim fizic, psihic și chiar material.
Astăzi putem aprecia un anumit tip de știri, iar mâine să ne dezguste.
Azi nu suntem interesați de știri despre Ferrari, Lamborghini, Corvette (de ex.), dar mâine, poate câștigăm la loto și-atunci ne vom schimba interesele. Nu?!

Oricum ar fi, atâta timp cât există calculatoare conectate la internet și platforme de informații, nu am nevoie de televizor.
Și nu voi înceta să citesc știrile medicale: mulți oameni suferă de boli incurabile și sper, în fiecare zi, că se vor descoperi noi tratamente radicale.

Friday, 21 March 2014

Ziua începe după cafea

Iubesc cafeaua la nebunie. 
De ani de zile visez la un espressor... De când am băut primul espresso din viaţa mea, într-un autogrill din Italia. M-am îndrăgostit pierdutamente” de consistenţa şi aroma lui.
... Să mă trezească zgomotul maşinii minune (în surdină) ce prepară cafeaua. Să moţăi sub plapumă ( în teorie e primăvară, dar eu mor de frig) inhalând adânc în plămâni mirosul irezistibil... Mmmmmmm... .
Deseori, abia aştept să mă trezesc dimineața pentru a savura lichidul acesta ciocolatiu. Şi numai după, începe ziua  (neapărat bună). 

Şi uite cum mi-am amintit o istorie demnă de Murphy (inginerul american care a făcut colecţie de istorii ironice). 

Sunt fixată cu aragazul, adică cu petele de pe el. Îl şterg în fiecare zi (evident, gătesc mult) şi, o dată la 2 săptămâni pierd în jur de vreo 2 ore să-l curăţ în profunzime. Care e bucătăreasă mă poate înţelege mai bine.
Nu am o zi precisă, depinde de predispoziție= chef. Adică, dacă n-am chef să fac nimic, mă concentrez pe aragaz. :D
Într-o zi, ca de obicei, pierd câteva ore bune curăţindu-l, folosind cu tot felul de substanţe chimice şi non (oţet, amoniac, bicarbonat, etc.). 
Îmi scot mănuşile şi mă uit la el cu satisfacţie, îi admir strălucirea impecabilă. Parcă eram în rai. Aşa că-mi zic:
--- „Cred că o să-mi fac o cafea. Merit,  după atâta calvar. O să-mi fac una în stil italian.” 
Adică cu moka. Mă'... serios dacă nu şi-a băgat naiba' coada.
În afara faptului că beau cafeaua exclusiv abia ce mă trezesc; nici măcar nu-mi place cafeaua făcută la moka. Dar.. am zis: NAIBA m-a pus!
---„Hai mă, să fac cum am citit că iese super” = adică laşi moka descoperită până începe să iasă cafeaua. Focul foarte slab.

Zis şi făcut: prepar recipientul (moka), îl pun pe foc, dau flacăra la minim, ridic capacul şi-ncep să „bucătăresc” prin jur. Mă iau cu una cu alta când, deodată, aud un sunet suspect. Întorc capul şi mă uit înspre aragaz. 

Un vulcan în erupție scuipa cu o viteză nemaipomenită lavă maro închis, cu spume. Ieşea cafea din toate părţile. Parcă ere Vesuvio, sau Etna. Sar să opresc focul sau măcar să las capacul, dar lava incandescentă mi-a sărit pe mâini, pe haine...
M-am opărit cumplit! Am reuşit să pun capacul numai după ce nu mai rămăsese PIC de cafea în moka. Pentru că era toată dispusă aşa: 70% pe toate părţile aragazului (inclusiv pe uşa cuptorul care a fost lună, cu câteva secunde mai devreme), 10% pe masă, 10% pe jos (adică pe ţoale). Restul (de 10%) era pe mine. Pe haine, pe mâini, pe papuceii mei de casă din lână portocalie... .

Cu ochii increduli, m-am aşezat pe un taburet şi m-am gândit că dacă aş fi avut un expressor, nu aş fi trecut printr-o astfel de experiență traumatică. 

Thursday, 20 March 2014

Pantofi şi haine la preţuri de mărţişoare

De aici cu câţiva lei
Te îmbraci aşa cum vrei.
Fuste, rochii, pantaloni,
Parfumuri cu feromoni,

Laptop-uri, aspiratoare,
Frigidere şi cuptoare,
Încălțări, cărţi, jucării
Pentru adulţi şi copii.

Ba chiar au şi animale,
Accesorii şi mâncare,
Lenjerii, cosmetice,
Bijuterii magice.

Însă eu-s interesată,
Şi pe deplin alintată,
De a lor încălţăminte
Şi mai rece şi fierbinte.

Pantofiori cu toc, din piele
Mocasini în culori miere
Tenişi, saboţi şi sandale,
La preţuri demenţiale.

Şi cum martie-e-n toi
Eu cu tine şi cu voi,
Vom intra şi cumpăra
Tot ce ne vrea inima.

Deci, nu vreau un mărţişor
Mai degrabă-un lănţişor
O rochiţă, 3 saboţi
Şi 5 perechi de chiloţi.

La depurtat tu găseşti
Absolut tot ce doreşti.
Haide, intră, te-am convins?!
Am făcut-o dinadins. :)

Wednesday, 19 March 2014

Cuvinte ce provoacă frică

Săptămâna trecută vorbeam cu un prieten care îmi spunea că în biroul unde lucrează, toţi colegii au gripă. O parte sunt în concediu medical, alţii nu reuşesc să muncească.
Şi-atunci l-am întrebat dacă a făcut ceva să prevină îmbolnăvirea inevitabilă.
--- „Eiiii, lasă, n-am nimic. Nu-mi place să merg la doctor.
După 2 zile m-a sunat să-mi zică că are gâtul inflamat, febră mare şi că a chemat doctorul acasă, că nu se poate ridica din pat. I-a prescris antibiotice şi carantină. 
Nu am putut să mă abţin şi să nu-i zic că dacă ar fi prevenit, nu ar fi ajuns într-o astfel de situaţie. Ar fi fost atât de simplu. Era la mintea cocoşului că se va îmbolnăvi.

Da, să previi o răceală/o gripă este foarte uşor. Te fereşti. Dar cum previi cancerul la sân sau la colul uterin, de exemplu?
Numai să pronunţăm, sau să ne gândim la cuvântul cancer, ne simţim rău. De aceea multe femei, refuză să facă un control medical.
--- Şi dacă am ceva? Ce fac pe urmă? Mai bine să nu ştiu.
Din nefericire, dacă, Doamne Ferește, „ai ceva”, într-o bună zi tot vei ajunge la spital. Şi-atunci va fi poate prea târziu. Vei suferi tu, va suferi familia. Chinurile vor fi infinite şi şansele minime.

Am cunoscut oameni care înainte să ştie că suferă de o boală incurabilă, ar fi renunţat uşor la viaţă. Dar în momentul în care au fost diagnosticați cu o boală în care riscul de a înceta din viaţă era iminent, au început să iubească viaţa şi au luptat cu pumnii pentru a nu o pierde.
În România, 6 femei pe zi, pierd lupta cu viaţa din cauza cancerului la col uterin. Deţinem locul I in Europa. Un clasament înspăimântător.
Asta pentru că noi, femeile, nu suntem bine informate sau pentru că nu realizăm la ce anume ne expunem fără prevenţie = diagnosticarea precoce a cancerului de col uterin și sân.

Numai cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce se simte când doctorul nu poate să îţi dea speranţe. Este cel mai teribil sentiment pe care îl poţi trăi/simţi vreodată.
Am întâlnit multe cazuri care m-au impresionat profund. Oameni care iubeau viaţa mai presus de orice.
Cel mai de preţ lucru este sănătatea. Haideţi să ne facem toate acest cadou; să îl facem familiei, celor ce ne iubesc. Avem datorii faţă de ei.

Tuesday, 18 March 2014

Nicu Alifantis - artist desăvârşit - Mozaic Tour

Nicu Alifantis e un nume care nu zice multe generaţiilor tinere. 

EL este un maestru al muzicii folk româneşti, un pilon al culturii, un om cu caracter deosebit, un exemplu de urmat.
Poet, cantautor, actor cu o voce caldă, profundă, care-ţi mângâie auzul şi-ţi încântă inima. Un nostalgic etern. 
Cântecele/melodiile, versurile lui au alinat multe inimi distruse, au dat curaj şi speranţă.

Bloggerii români au transmis un mesaj virtual acestui artist complet, cu ocazia împlinirii a 40 ani de carieră muzicală. (2013). Nu am ştiut despre această iniţiativă, că aş fi scris cu drag.

Iubesc muzica Lui melancolică, cuvintele pline de înţeles, vocea melodioasă care te induce să visezi cu ochii deschişi. De câte ori nu am adormit legănată de cântecele lui fără etate... .

Pe 20 Mai 2013 Nicu Alifantis a început un turneu extraordinar în toată România. Bucureşti a fost primul norocos oraş care s-a putut bucura de prezenţa, vocea şi mesajele acestui mare om. 
Turneul Mozaic continuă şi-n 2014. Sunt sigură că există mulţi fani în această ţară care ar vrea să asculte live, vocea fără de pereche a lui Nicu Alifantis. 
A fost şi în Moldova (regiunea care aparţine României. Precizez, să nu-mi sară unii în cap, cum s-a mai întâmplat), dar nu am ştiut! M-am trezit prea târziu!
Ce aiurea că nu ascult radio, nu citesc reviste şi nu mă uit la televizor!!! Mi-e aşa de ciudă! Parcă sunt ruptă de lume. Aş fi asistat cu infinită plăcere la acest manifest de iubire faţă de muzică, oameni, amintiri.
Dar nu este totul pierdut pentru că luni, 24 martie, orele 19:00, la Filarmonica de Stat Sibiu (Sala „Thalia”) este programat concertul Mozaic.

Deşi nu locuiesc în acest splendid oraş, aş fi foarte fericită să asist la un eveniment ca acesta. Am câţiva prieteni în zonă, poate merg să le fac o vizită... .

Pentru cine chiar nu-l cunoaşte, pentru că e prea tânăr şi preferă manelele, las un video, mai bine zis, un link pentru că nu reuşesc să includ video-ul. 
Dacă eşti un tip melancolic, romantic, sensibil nu ai cum să nu-l iubeşti! Cuvintele sunt de prisos.

Monday, 17 March 2014

Odă încălţărilor

Ţinuta de primăvară,
Şi în casă şi afară,
Este foarte importantă,
Dacă nu eşti diletantă.

Sunt femeie, deci îmi place
Să mă-mbrac la 4 ace.
Rochiţele mă atrag
Şi le port cu mare drag.

Am 1000 de poşete,
Şi... 5 perechi de şosete.
Fuste multe, scurte, lungi;
Pantaloni călcaţi în dungi.

Însă cel mai mult iubesc...,
Nu, nu tre' să mă gândesc,
Să am multe încălțări
Fără condiționări.

Pantofii cu tocuri-nalte,
Fac oamenii să tresalte,
Asta e ce eu remarc
Atunci când mă plimb prin parc.

Iubesc şi pantofii sport,
Că oferă mult confort,
Sandalele elegante
Insuflă gesturi galante.

Platformele sunt la modă,
Şi botinele-s în vogă,
Balerine poartă-oricine,
Cu fundiţe şi buline.

Dar mai umblu şi desculţ,
C-aşa fac oamenii (in)culţi. (:D)
Mai ales când sunt la ţară
Unde moda-i legendară.

Poporul poartă respect
Ţinutelor de efect.
Fii atentă deci ce-ncalți
Dacă vrei să te înalți.


Rânduri (pe alocuri ironice) dedicate femeilor care iubesc încălțările. 

Sunday, 16 March 2014

Mărarul din junglă

Sunt născută şi crescută la ţară. 
Lucrez pământul de când mă ştiu, şi am făcut-o/o fac cu plăcere. Nu mă dau în lături de la nimic. Pentru mine nu există nimic mai plăcut decât să mănânc o roşie cultivată şi îngrijită de mine (de ex).
Parcă are alt gust, mai bun, mai intens; miroase a sănătate.

Locuiam în Italia de 7 ani. Timp în care m-am mutat de câteva ori (12, mai precis) de la oraş la ţară şi invers. Dar niciodată n-am avut norocul ca locuinţa mea să aibă o grădinuţă. Aşa că, ultima dată am căutat o casă la ţară, cu puţin pământ unde să pot creşte şi eu câteva verdeţuri măcar, dacă nu altele. Să am pătrunjel proaspăt ori de câte ori fac un borş moldovenesc.
Sau mărar, leuştean, cimbru. Să pot planta o floare. 

Aşa că, abia ce am terminat de aranjat casa, am ieşit în grădină şi... mi-am pus mâinile în cap! Buruieni până la mijloc, de orice tip! Pietre aruncate oriunde, copaci uscați, până şi o baterie (de maşină) am găsit ascunsă vederii. Era un fel de junglă, numai animalele lipseau, şi lianele. 
Dar nu m-am descurajat. Am cumpărat unelte, mi-am suflecat mânecile şi am început calvarul...
M-au văzut vecinii şi au ieşit imediat.
--- Ce vrei să faci? Fată dragă, nu te chinui degeaba. Ştii tu câtă lume a încercat să cultive pe pământul ăla, dar fără să reuşească? Pierzi vremea şi-ţi rupi şi mâinile.
M-am uitat la ei zâmbind înţelegător. Din nefericire, eram aproape de acord şi totuşi am zis:
--- Cred că au încercat, dar nu destul. Garantez că ceva tot voi reuşi să fac. Chiar şi numai o floare dacă va înflori aici, mă voi declara învingătoare.
Şi am continuat pe strada mea.
Am tăiat buruienile, am cules pietrele, am săpat cu hârlețul, şi am adus câţiva saci de pământ nou, fertilizat.
Apoi am semănat toate ierburile/mirodeniile ce am găsit în magazine şi din ce mi-au adus surorile din România. Puţin din toate. Dar cel mai mult am semănat mărar. Nu ştiu de ce, dar simţeam că-nebunesc de dorul lui.
În Italia nu există. Au ceva asemănător ca aspect, dar la gust este cu totul altceva. Eu voiam Mărar cu gust românesc. Să pun în salate, în cartofii noi, în sosuri, paste, orezuri.

Nu o să-ţi vină să crezi, dar, mărarul nu făcea deloc parte dintre mirodeniile preferate de mine înainte să plec din ţară. Ba chiar l-am evitat cu strictețe... până atunci.

Am semănat în mai multe locuri din seminţele trimise de mama. Şi-am aşteptat cu sufletul la gură să-l văd răsărind. Am udat, am curăţat pământul de buruienile care nu cunoşteau odihnă.
Dar, vreme de o lună nu am văzut nimic.
Deznădăjduită am sunat-o pe mama întrebând-o ce am făcut rău, de nu vrea să iasă. Că, părinţii au fost mereu lângă mine atunci când lucram terenul.
--- Nu-ţi pierde încrederea mamă, este pământ nelucrat. Nu ştie decât să dea viaţă buruienilor. Continuă să semeni în locuri diferite şi vei vedea că va răsări.
Şi-ntr-o dimineaţă, înainte să merg la lucru, mă duc să verific (cum făceam în fiecare zi). Cu ochii umflaţi, observ câteve plante firave de mărar ieşite-n locul în care nu m-aş fi aşteptat niciodată.
M-am pișcat de braţ, să văd dacă nu dorm încă. Dar m-a durut grozav, deci eram trează. Cu grijă am rupt un ram minuscul şi l-am mestecat între dinţi, că nu mai aveam răbdare.
Parcă nu mai gustasem niciodată ceva atât de bun.
După 3 zile plantele au crescut îndeajuns pentru a fi folosite şi am făcut o salată cum nu mai mâncasem vreodată. Câtă satisfacţie!!!

Saturday, 15 March 2014

Băieţii răi versus băieţii buni

Multe persoane sunt încă convinse că fetele sunt atrase mai mult de băieţii răi, decât de cei buni.
Văd la televizor fel de fel de emisiuni, filme, aud poveşti/basme de speriat copiii.
Sincer, nu ştiu la ce se referă când afirmă asta, pentru că eu, de exemplu, femeie fiind (amintesc asta în caz de nu ştii. :D) nu suport să fiu tratată rău.
Este clar că fiecare are modul său de a vedea/interpreta lucrurile, dar, dacă bărbatul ce iubesc se uită după alte muieri când este cu mine, păi, frate, eu fac "ceva" pe compania lui.
Cum am mai zis de multe ori: BĂRBAŢI, noi (femeile), nu suntem proaste (nu toate), ştim bine că vă curg balele după orice fufă cu ţiţele pe-afară, dar un pic de respect când suntem de faţă. Ce naiba?

Apoi, cum adică să iubesc unul care vine şi-mi arde o palmă, din senin (sau din înnourat, nu contează)?

Sau unul care bea, care pierde vremea în faţa calculatorului cu o puşcă/mitralieră-n braţe?

Ca să nu mai vorbim de aceea care nu vin acasă noaptea, sau fituie banii cu fufele când copiii lui îndură foamea?

Cine naiba a mai scos-o pe asta?

Poate se referă la bărbaţii tatuaţi, la cei care au maşini puternice, ori la ăi care-şi exprimă agresivitatea prin cântece. Dar nu toţi cei tatuaţi sunt băieţi răi. Am cunoscut o groază super ok.
Şi eu aş fi vrut un tatuaj.... şi nu-s fată rea,... zic eu.

Mie îmi plac băieţii buni... ăi de sunt atenţi când vorbeşti, observă când te-ai vopsit. Cei care te sună să te-ntrebe cum te simţi că aseară aveai ceva probleme...
Mie îmi place ca oamenii să fie oameni.

Friday, 14 March 2014

La țară – la oraș?


Detest aglomerația de când mă știu. De aceea nu-mi plac mall-urile, cinema-urile, piețele, etc.
Poate că am avut experiențe teribile... da, când mi-au furat un sac cu fasole pe care îl muncisem si cărasem cu brațele mele... făcuse 400 km sacul ăla și-ntr-o clipită a dispărut. Eram într-o piață din București.
Mai am și alte istorii de genul... cine nu are?!
Sunt născută și crescută la țară.
Metropolele mă înspăimântă. Am fost la Roma și-am crezut că mă sufoc.
În Paris nici nu m-am plimbat pe străzi, am stat doar în muzee.
Nu enumăr toate orașele în care am fost, dar oricât de frumoase ar fi... eu prefer o casă la țară.
Cu puțin pământ și-un puț în fundul curții.

Nu toți oamenii gândesc ca mine. Oamenii care sunt interesați de carieră, nu-și pot permite să locuiască departe de lume. E lesne de înțeles care-i motivul.
Orașele mari oferă multe oportunități, satele... infinit mai puține sau 0.
Pentru cine a renunțat la carieră în schimbul unei vieți senine, liniștite, sănătoase, să locuiești la țară este soluția ideală.
Dar dacă ai copii, trebuie să te gândești și la ei. La țară... va fi etichetat ca țăran, la oraș va avea infinite oportunități. 

Tu unde ai prefera să locuiești?


Thursday, 13 March 2014

Iubesc produsele "Made in Ro"

Ce zile negre trăim. Harababură-n politică.
Tinerii pleacă din ţară din cauza lipsei de lucru.
Părinţi uitaţi, copii lăsaţi în voia sorţii să se crească singuri, case în paragină... .
Un voal de tristeţe ne-a învăluit pe toţi. Resemnaţi mergem înainte, ca nişte roboţi teleghidaţi, că înapoi nu putem.

Şi mulţi se gândesc cu melancolie la vremuri apuse:
--- Ce bine a fost până-n '89. Toţi aveau un loc de muncă. Copiii trăiau cu părinţii, nu se ştia ce-i dorul dezndădăjduit.
Muncim nenumărate ore pe zi la patroni străini. Suportăm umilințe extreme, dormim 5 în cameră în condiţii care lasă mult de dorit. Dar avem bani, să ne facem case într-o ţară pe care o vizităm o dată pe an.
Ce bine ar fi dacă am avea un loc de lucru în ţara-n care ne-am născut. Ce bine ar fi dacă produsele româneşti ar fi la fel de râvnite cum sunt cele străine.
În epoca de aur fabricile lucrau foarte mult pe export şi made în Ro era sinonim cu calitate (cum am mai scris).
Textilele erau cele mai căutate (tricotajele, confecţiile).
În garderoba mea am încă pantaloni făcuţi în România acum 25 de ani. I-am purtat mult şi când am plecat în străinătate i-am luat cu mine. I-am readus în ţară atunci când m-am întors. Nu mă pot dezlipi de ei. Mă leagă sentimente candide. Am rochii tricotate, fuste, bluze, etc.
Tata mai are cămăşi, costume, pălării. Mama la fel. Nicăieri nu am mai regăsit trăinicia caracteristică textilelor româneşti.

În zilele noastre avem încă industrie textilă destul de puternică. Este unica care rezistă. Orice oraş care se respectă are cel puţin 2 fabrici unde se confecţionează haine. Dar lucrează pentru firme străine. Branduri de renume mondial pe care noi le-am plăti sute de euro, dacă s-a vinde în magazinele noastre. Case de modă dintre cele mai faimoase-n lume apelează la români pentru a urca pe scenă ţinute care-ţi iau respiraţia.
Făcute la noi (poate) cu etichete made în UE.
Dar străinii ne caută încă, pentru că faima câştigată de-a lungul epocii comuniste s-a menţinut.
Iar noi, dacă am cumpăra direct de la producători, am economisi foarte mult. 
Ador hainele made în Ro şi mi-ar plăcea ca producătorii români să fie promovaţi cu entuziasm. Să li se dea o şansă de a se expune lumii întregi.

Wednesday, 12 March 2014

Gioconda cu mustaţă

Permisul de conducere
Gioconda cu mustata... era poza de pe carnet. Nu stiu ce a facut blogger ca mi-a disparut poza de pe blog. Habar nu am cum s-o recuperez.


Pfffffffffff. Câte amintiri, lacrimi, câtă frustrare, apoi imensă bucurie când l-am obţinut. Ce poză oribilă am pe el. Te înspăimânţi, nu alta. Parcă-s Gioconda cu mustaţă (şi beată pe deasupra, sau arsă de soare). :D 
M-am născut în epoca de aur, femeie, la ţară. Pe atunci, cine avea maşină era „bogat rău”.
Femeile nu prea conduceau, era „treabă de bărbat”. De aceea nici nu m-am gândit vreodată că o să am într-o zi şi eu carnet. Neah. Şi nu m-am uitat niciodată cum conduc bărbaţii, nu am văzut semne de circulaţie, nu mă interesa nimic de nimic.
Am ajuns în 1989, Revoluţia, schimbările, democraţia, libertatea, tehnologia, modernitatea, noi orizonturi şi mii de oportunităţi. Lumea şi-a deschis porţile şi pentru noi, care nici nu bănuiam ce era dincolo de România comunistă. Habar nu aveam că femeile conduceau la fel ca bărbaţii, că la 18 ani toţi aveau permis. Era un drept al tuturor, de mici creşteau cu această mentalitate.
Am plecat în străinătate să văd cum trăiesc oamenii care mâncau ciocolată, fructe, carne oricând voiau. Aveau căldură, lumină, apă caldă la orice oră din zi şi din noapte.
Şi m-am minunat de o infinitate de lucruri ce nici nu ştiam că există.
Apoi am văzut marea şi m-am îndrăgostit instant. Voiam să merg în fiecare zi, dar locuiam la 50 de km şi lucram mai mereu. Autobuze nu prea erau. Şi-atunci m-am gândit, pentru prima dată, că ar fi cazul să dau şi eu pentru permisul de conducere. 
Din fire sunt fricoasă, dar mi-am zis că dacă „toţi conduc, eu de ce nu aş putea?
Zis şi făcut. Luni dimineață, (ziua mea liberă), iau bicicleta şi merg în satul vecin (aflat la 9 km distanţă), caut o şcoală de şoferi şi mă-nscriu pe loc. Era septembrie deja.
Imediat am început teoria, mergeam la şcoală de trei ori pe săptămână. Aveam pauză, de la muncă, două ore jumate, câteodată trei. Norocul meu că atunci erau programate şi orele de studiu. Cum terminam, luam bicicleta şi plecam rapid înspre şcoală. Câteodată mă duceau colegii mei care aveau drum pe acolo.
În timpul orelor prestam foarte multă atenţie, prindeam repede, mă interesa totul.
Într-o zi încep să ne vorbească despre semnele de circulaţie.
Am ameţit când am văzut câte erau. Am ridicat mâna şi am zis contrariată:
--- În România nu există semne de circulaţie.
--- Imposibil, nu puteţi conduce fără ele.
--- Cunosc doar semnul STOP. Doar acela este peste tot.
Şi toţi au râs cu lacrimi. M-am simţit extrem de ignorantă. „De ce n-am tăcut?
În fiecare zi, când terminam munca (de obicei pe la 12 - 2 noaptea), studiam cel puţin un capitol din cartea ce mi-au dat de la şcoală. Adormeam cu ea pe piept, frântă de oboseală, visam numai semne de circulaţie, reguli şi amenzi. Dimineaţa mă trezeam bolborosind despre cum se acordă primul ajutor. Ştiam tot, eram pregătită pentru examen.
Într-o zi, mă prezint şi le spun că vreau să dau examenul ca să-ncep orele de practică. Nu mai aveam răbdare şi eram epuizată. L-am luat (istorie foarte lungă, va trebui să scriu un alt articol pe temă).

Şi-abia atunci a-nceput greul. M-am urcat în maşină cu zâmbetul pe buze, nerăbdătoare şi foarte încrezătoare. După primele 2 minute „de condus” (vorba vine, că habar nu aveam cum să ţin mâinile pe volan), disperată am început să plâng în hohote. Eram sigură că n-am să-nvăţ niciodată. Mi se părea extraordinar de greu.
60 de minute la volan, cobor, îi mulţumesc instructorului (mai tânăr decât mine) şi-i spun că renunţ,
--- Sunt prea fricoasă, nu vreau să mor la volan, sau să omor, Doamne fereşte, pe altcineva.
A încercat să mă încurajeze, dar nu voiam s-ascult. Mi-am luat bicicleta şi-am pedalat deznădăjduită până acasă. Ajunsă, m-am închis în dormitor, am tras perdelele, am stins telefonul, m-am strâns covrig, (ca un câine abandonat) până a doua zi când m-am trezit cu ochii bulbucaţi de plâns şi de nesomn. M-am uitat în oglindă şi mi-a fost ruşine. Mi-am zis că nu sunt o laşă, nu sunt ignorantă şi nu sunt tipul care renunţă aşa de uşor, fără să dea maximul.
Am luat telefonul am sunat la şcoală şi am fixat alte ore de condus.
Cum nu aveam timp în cursul zilei, mă trezeam dimineaţa la 5, luam bicicleta şi plecam dornică să-nvăţ cât mai curând să nu-mi mai fie frică.
Ajungeam îngheţată bocnă, nemaisimţinând mâinile şi picioarele, era noiembrie deja.
Am făcut mai multe ore decât era necesar, instructorul îmi zicea că eram pregătită, dar eu nu mă simţeam încă sigură să ies singură pe stradă.
M-au sunat pe nepusă masă, pe 1 ianuarie, să mă întrebe dacă vreau să dau examenul, că era o harababură la început de an. Nu era programat, dar dacă nu mă prezentam atunci, ar fi trebuit să mai aştept cel puţin 1 lună.
Neconvinsă am zis da. Pe 3 (ianuarie) aveam bilet de avion să mă-ntorc în ţară, în vizită. Eram în concediu.
Ne-au dus într-un alt oraş să dăm examenul. Nu condusesem niciodată acolo, nu cunoșteam străzile. Pe o altă maşină, mai mare şi alimentată cu benzină (cealaltă era diesel), polei pe carosabil.
Vine instructorul şi zice:
--- Nu avem noroc, ne-a picat cel mai sever examinator (aşa se numeşte cel care verifică dacă eşti apt pentru a conduce, în ţara în care am luat eu carnetul).
Ne-am uitat unii la alţii (eram 4) şi ne-am resemnat instant.
--- Vom mai da o dată. Ce putem face?
Am fost prima, nu mai ştiu dacă eu am cerut sau s-a tras la sorţi. M-am urcat în maşina verde cu inima bătând nebuneşte, am fixat scaunul, oglinzile, m-am asigurat şi am pornit.
Instructorul îmi lăuda tenacitatea încercând să-l convingă pe examinator că eram pregătită şi meritam.
Dar, din spate, EL îmi scruta orice mişcare întrebându-mă de ce vreau să iau carnetul.
Inocent i-am răspuns:
--- Vreau să merg la mare şi nu este autobuz dimineaţa devreme.
După circa 20 de minute de condus (pe străzi ce nu văzusem niciodată), examinatorul mi-a zis să-ntorc şi să parchez.
S-a uitat lung la mine şi mi-a-ntins mâna-n care ținea o bucată de carton roz, dreptunghiulară.
--- Felicitări, ai luat permisul. Semnează aici
Totuşi, încă ţi-e teamă. Cu timpul vei învăţa că practica este mama învăţăturii. Să te urci imediat la volan, să nu uiţi şi să te cuprindă frica. Mult succes şi drum bun!

Mi-a fost extrem de greu şi m-a costat foarte mult (nu mă refer exclusiv la bani), dar l-am luat şi eram foarte mândră de mine. O mare realizare. Eu, să am carnet... . 

Mergând la şcoală (la toate orele), studiind cu conștiinciozitate, şi călcându-mi pe fire am reuşit să-mi îndeplinesc un vis pe care nici nu l-am avut.

Acum, şi la noi, copiii se nasc (fete sau băieți deopotrivă) ştiind deja că la 18 ani vor lua carnetul. 
Istorii, ca cea de mai sus, sunt doar poveşti. Din alte timpuri, poate inventate pentru unii. 

Ps. Când apoi am venit în ţară cu maşina am văzut că semnele de circulație erau prezente peste tot. Numai că eu nu le observasem. Ce nevoie era să le învăţ dacă nu aş fi avut niciodată carnet?


Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.