Friday, 28 February 2014

Mărţişoare – amintiri din generală (epoca de aur)

Nu ştiu voi, dar eu îmi amintesc cu mare emoţie de luna martie, pe când mergeam la generala din satul meu.
Încă din februarie venea un fotograf să ne facă poze pe care apoi scria o poezie despre mamă.
Noi ceream bani de la părinţi (de obicei de la tata) şi o cumpăram oferind-o, prin logică, cadou de 8 Martie mamelor.
Iar mamele se prefăceau că erau foarte plăcut surprinse.

Sau, învăţătoarea ne dădea ca temă (la desen, sau lucru manual) să desenăm/confecționăm o felicitare, tot pentru mama.
Şi ce oribilităţi ieşeau de pe mâinile noastre! Brrrrrrrrrr. Mă strâng în spate.
Dar noi eram aşa de mândri şi extrem de emoţionaţi când, în timpul sărbătorii anuale din luna martie, o ofeream timizi propriilor mame. Mamele, săracele, se uitau cu atâta drag la noi şi afirmau cu seriozitate că era cel mai frumos cadou ce am fi putut să-i oferim.
Curios este că nici măcar o felicitare de acel gen nu a durat în casa noastră.
Poate pentru că după ce 8 copii îţi oferă în fiecare an acelaşi sinistru „cadou”, ai dori altceva.
Ce ştiu, o ojă, un ruj, o brăţară, eşarfă, etc... .
Dar de mici ne-au educat să zicem şi să credem că „gestul contează”.

Şi-mi mai amintesc ceva ce nu are nicio legătură cu mamele!
Îmi amintesc cum de 1 Martie, era tradiţia ca fetele să ofere băieţilor mărţişoare. Nu era obligatoriu să oferi la toţi, doar la acei care-ţi plăceau... Unii primeau 10, alţii, niciunul. Foarte trist.
Şi mie îmi plăceau mai mulţi.
Aveam un coleg de bancă la care eram aproape „obligată” să-i ofer un mărţişor, altul după care eram moartă (dracu ştie de ce. Nici nu eram singura... pfffffff. Un băiat atât de mărunţel... c-un cap mai mic ca mine), şi un altul pe care-l admiram (era deştept rău de tot), şi mai era unul care era tare frumuşel.
Cam în fiecare an ofeream ăstor 4 băieţaşi mărţişoare. Nu aveam curaj să le „bag” în piept, le lăsam în bancă şi altcineva spunea că m-a văzut pe mine dând târcoale băncii în cauze.
Pfff. Câte emoţii, mă înroşeam din cap până-n picioare când se uitau la mine. Mai ceva ca o roşie stricată. Şi-mi bătea inima cu atâta putere că-mi era frică o să-mi sară din piept.
Iar de 8 Martie primeam felicitări, şi, dacă tipul mă plăcea la fel, îmi oferea şi o ciocălăţică. Bine, asta dacă nu era sărac lipit. Dar nu era, sau dacă era nu o arăta. S-ar fi făcut de ruşine. 

Paranteză :D (Dar unde găseau ciocolată? Că nu era pe toate drumurile. Aveam fabrica de ciocolată la 13 km distanţă, dar făceau pentru export. Puţină ajungea pe piaţa românească, la ţară niciodată. Cred că o luau de la acei care lucrau în fabrică. Ştiţi la ce mă refer. Obicei din vremuri apuse. Atunci se lua de la stat... era oarecum moral, acum însă treburile stau foarte diferit, însă mentalitatea a rămas aceeași.)

Câte emoţii şi-n acea zi...
--- „Dacă nu-mi dă nimic? M-am făcut de tot râsul. De ce naiba i-am dat mărţişor, cine m-a pus?!”
Şi mă feream, stăteam mai mult afară (în pauză, evident) numai să pot spune apoi că "nu m-am întâlnit cu el, de aia nu mi-a dat ÎNAPOI". Că aşa era mentalitatea: îmi dai, TREBUIE să-ţi dau. Nu ca acum, când ne aşteptăm să primim, dar ne doare-n pix de viceversa!
Din fericire nu mi s-a-ntâmplat niciodată să nu primesc, dar frica tot mă copleşea inevitabil în fiecare an.
Până în clasa a VIII, când am mers „mai departe.
De acolo nu am amintiri legat de martie. Şi nu ştiu de ce.
Acum însă nu mai ştiu cum sunt obiceiurile. Dar era frumos pe atunci. Pe vremea comuniştilor adică. 

Thursday, 27 February 2014

Politica şi cinismul

Am fost întrebată de ce nu scriu niciodată despre politică.
Nu scriu pentru că habar nu am despre ea. Nu ştiu nimic de nimic, şi, din nefericire, nici nu mă interesează.
E ca şi cum aş scrie despre cultura rusă, despre cum e să fii bărbat., cum e să fii gravidă. etc.
Nu am nici televizor să urmăresc dezbateri pe temă. Şi dacă nu sunt interesată, nici nu caut informaţii pe net.
Nu citesc ziare/reviste. Un mare defect.
Dar mă duc la vot. Nu prea are sens, ştiu. În orice caz, înainte de a vota mă interesez despre candidaţi.
Întreb pe mama care se uită des la televizor, citesc informaţii pe net.
--- Întrebarea este cât din ceea ce se poate descoperi/afla despre un om, poate să mă ajute să cunosc persoana respectivă?
--- De unde ştiu eu că este candidatul perfect? Mai bine, există un candidat perfect?
Se ştie că înainte de alegeri, politicii fac fel de fel de campanii. Conferinţe de presă, promisiuni peste promisiuni. Unii, care sunt deja la putere, fac ceva bun pentru comunitate. Ce ştiu, o stradă ceva.
Apoi fac multe poze. Sunt sigură că multe sunt "atinse" de Photoshop.
Deseori este deajuns să te uiţi la poza unui om şi să-ţi fie antipatic instant. Fără niciun motiv. Poate fi chiar frumos, atrăgător, dar simţi involuntar ceva negativ. Boh...
--- Ţi s-a întâmplat? Ai votat vreodată ţinând cont de expresia unei fotografii?

Personal, detest oamenii care folosesc injurii, care se leagă de viaţa privată a altora, care insultă, umilesc, disprețuiesc făţiş pe ceilalţi.
Dar şi mai mult detest aroganţii care (după ce au provocat cu bună ştiinţă) la atacuri/replici nu fac decât să zâmbească dispreţuitor, ca şi cum ar zice: tu ţipă/insultă, oamenii vor gândi/vedea că eşti prost. Că numai proştii se încing aşa. 
Părerea mea este că aceştia care tac zâmbind arogant sunt cei mai periculoşi oameni. Ăştia au studiat şi stăpânesc extrem de bine arta "manipulării". O folosesc în fiecare secundă a vieţii, în orice context, fără nicio jenă. Mi-e groază de astfel de oameni. Prefer unul care ţipă, măcar ăsta are emoţii.

Aşa funcţionează lumea.
SE zice că "În război şi iubire orice este permis." Nu sunt de acord, nu ar trebui să fie permis ORICE.
De aia lumea merge în jos, de aceea nu mai avem nimic sfânt.
Banii, puterea, faima (cum am mai scris) ne conduc viaţa. Suntem capabili de orice pentru a avea unul (sau toate trei) lucrurile de mai sus. Strivim fără milă pe oricine ne stă în calea succesului. Pentru că "ne este permis".

Nu voi scrie despre politică, pentru că nu sunt în măsură. Pentru că nu văd onestitate nicăieri. Pentru că oricine care promite şi apoi găseşte scuze să nu facă, nu este demn să conducă ceva/pe cineva.
Politicii ne-au vândut ţara, au vândut viitorul celor mulţi.
Lor ce le pasă? Iau 15 000 de lei pe lună, sau cât naiba o fi, iar românul de rând ia 600.
Cum poate unul care habar nu are ce-nseamnă să trăieşti cu 600 de lei pe lună să ia decizii pentru mine?! 

Da, este cinism, însă sunt sigură că mulţi gândesc ca mine.

Wednesday, 26 February 2014

Teoria verzei împuţite

Articolul ăsta este inspirat la o întâmplare de ieri legată de o reţetă neconformistă (Biscuiţi cu jumări şi portocale).

Mă aştept la multe polemici. Sper să le fac faţă. Sunt cam sensibilă în ultima perioadă. :D

Sunt născută la ţară, în epoca comunistă. Am făcut şcoala departe de sat, într-un oraş din Moldova. Apoi am plecat peste hotare. Am cunoscut mulţi oameni la viaţa mea, am trăit diferite realităţi/experienţe. Unele m-au şocat, altele m-au făcut să cresc, şi altele ar fi fost mai bine să nu le fi ştiut. Am învăţat foarte multe. Dar numai pentru că am fost deschisă la minte şi m-am dat în rând cu lumea.
Am vrut să ştiu, şi mi-am impus să înţeleg infinte lucruri.
Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu multe ciudăţenii, dar m-am străduit, am dat maximul.

Unii oameni mănâncă varză murată împuțită toată viaţa şi o consideră o delicatesă. Atât ştiu, atât fac şi sunt mulţumiţi.
Nu este o critică, nu judec. Este un simplu fapt pe care l-am observat îndeaproape.
Nu e vina lor, nu cunosc altceva!
Problema stă în faptul că NU vor să vadă mai departe de lumea în care-au trăit toată viaţa.

Şi nici asta nu ar fi o problemă dacă aceşti oameni nu ar ţine cu dinţii de concepţiile/mentalitatea lor; ba mai mult, dacă nu ar încerca să-ţi impună/să te convingă că nu este nimic rău în faptul că sunt rasişti (de ex). Aşa face toată lumea, aşa gândesc toţi = aşa este bine.

„Chiar dacă un milion de oameni cred într-o prostie, tot o prostie rămâne.” - Murphy

Pentru mine aceştia sunt oamenii crescuţi la „ţăruş”, nu ăia care pasc oile.
Chestia este că aceşti  „ţăruşari” nu numai că nu au habar pe ce lume trăiesc, dar mai sunt şi incredibil de aroganţi. Pentru ei adevărul este relativ, şi ignorantul eşti tot TU. Adică ăla care învaţă în fiecare zi ceva nou, care pierde vremea să se cunoască şi să nu vorbească niciodată în necunoştinţă de cauză.
Nu „ţăruşarul” este căpos, Nu, TU eşti! Ce tupeu la tine să-i arăţi că mai sunt şi alte realităţi în afară de aia pe care o ştie de când s-a născut! WTF?!
Ascultă-l pe el, că le ştie pe toate, deşi nu învaţă/nu ascultă/nu citeşte. Dar se uită la filme cu super eroi şi joacă jocuri cu crime, tancuri şi bombe atomice. Şi nu-şi găseşte şosetele în propria casă.

Am vorbit de foarte multe ori despre asta. Şi, REPET, nu pt a judeca, nu am acest drept, dar pt a expune un alt punct de vedere. Mi se întâmplă să dau peste oameni dintr-ăştia şi mă afectează direct.

Nu te obligă nimeni să-nveţi, să adopţi stilul de viaţă al altora, să fii de acord cu ceilalţi, dar puţin respect pentru experienţele, punctul de vedere al altora este minimul de efort pe care suntem toţi datori să-l facem. Da, ştiu „vreau” cam multe. Eu trebuie NUMAI să dau, niciodată să „vreau”.

Dar: Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îţi par cuie. - Legea lui Baruch

Dacă ei sunt fericiţi, mă bucur. Personal, nu iubesc minţile înguste (atenţie: nu am zis proaste, că dintre aceste minţi multe au studii avansate). 

Aleg să stau departe de oamenii care refuză să vadă mai departe de lungul nasului. Mă înspăimântă groaznic oamenii care sunt convinşi că dreptatea stă numai de partea lor, deşi nu au evoluat odată cu ceilalţi. Mă refer la oamenii care mănâncă (de ex) cartofi prăjiţi toată viaţa şi se dau rotunzi că ştiu o groază de reţete pe care NU le fac niciodată.

--- De ce, dacă mie îmi plac cartofii? Ce-ai cu mine? Nu-mi plac fructele de mare. Ce denumire, cum adică „fructe”. Bleah!
--- Ai mâncat vreodată?!?
--- Nu.

Tuesday, 25 February 2014

Pâinea neagră comunistă

Cine a trăit în epoca de aur nu poate să nu-şi amintească despre pâinea neagră. 

Curios este că, în general, oamenii nu o iubeau deloc. Ca şi-n cazul salamului cu soia; considerau că era mâncare pentru porci şi nu pentru oameni.
Pâinea albă era un bun alimentar foarte greu de achiziţionat pentru cei aflaţi la ţară. Am scris un articol mai demult pe această temă. (click) Lungă, şi se numea (ca şi acum) franzelă.

Pâinea neagră, în schimb, era rotundă şi se găsea în oraş (nu la ţară) destul de des, însă doar dimineaţa foarte devreme. 
Aşa că mama îmi pregătea de cu seara sacoşele pline de cartofi, ouă şi ce mai aveam pentru a le duce surorii mele mai mari care locuia  în oraş.
Aş vrea să întreb cine, în afară de mine, îşi aminteşte aşa ceva?! 
Nu foarte multă lume, sunt sigură. Ne amintim doar de făbricile şi posturile de muncă pentru toţi. Restul a trecut în uitare... De înţeles, ţara asta merge tot înspre ruină, din nefericire. 

Fiind copil şi ştiind că nu erau chiar lucruri pe care le făceau toţi copiii, eu nu pot să uit. Ba dimpotrivă. E ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri.
De multe ori sacoşele erau mai grele ca mine. Mă ajuta tata până la staţie şi să urc în autobuz după care el mergea la muncă iar eu în oraş, întâi la sora mea, apoi la rând la pâine şi din nou la gară.
În toate zilele astea eu mergeam şi la şcoală, şi nu am lipsit decât o singură zi în toată viaţa mea. 12 ani de şcoală şi vreo 3 de grădiniţă. 1 singură dată şi aia o istorie ce merită povestită.
Aşadar plecam cu primul autobuz (4,45 - 5 dimineaţa ) cu sacoşele pline, ajungeam la sora mea cu mâinile distruse de greutate, goleam sacoşele şi mă întorceam fugând spre gară unde se găseau magazinele cu pâine. Stăteam la rând şi luam deobicei 10 pâini. Dacă nu mi le dădeau pe toate într-un singur magazin, mergeam la altele. Câteodată luam chiar mai mult de 10. Erau aşa uşoare în comparaţie cu sacoşele de cartofi că-mi părea că zbor.

La 7 pleca autobuzul spre satul meu. Plin cu profesori şi învăţători.
Ajunsă acasă într-o fugă lăsam sacoşele cu pâine, luam ghiozdanul în spinare (pregătit de seara) şi fuga din nou la şcoală. Făceam asta cam o dată pe săptămână.

Deseori mama se ruşina să zică că mă trimitea în oraş după pâine neagră. Se considera că trebuia să fii disperat să mănânci aşa ceva. Dar eu adoram pâinea neagră, avea o altfel de consistenţă, un parfum mai intens şi cu unt sau marmeladă era absolut irezistibilă. 
Chiar nu înţeleg de ce oamenii erau necăjiţi din cauza alimentelor cu soia şi a pâinii negre. 
Nu sunt astea alimentele cele mai sănătoase care există? Câţi bani nu se dau acum pe astfel de alimente... Pfffffffffff. 
Ce Dumnezeu era în capul lor? 

Sincer, mă bucur că nu le plăcea că aşa puteam eu să cumpăr câtă voiam! Dacă ar fi plăcut nu aş fi putut niciodată să mă întorc acasă cu sacoşele doldora de pâine proaspătă. Nu s-a întâmplat niciodată să nu găsesc. Yum yum!


**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

Monday, 24 February 2014

Dragostea nu plăteşte facturile!

Pff şi azi e Dragobete,
Pe stradă sunt fete bete
Care urlă şi se zbat
Că nu au niciun bărbat.

Eu mi-s una dintre ele
Bătrână, în ghilimele.
În oglindă mă privesc
Şi instant mă îngrozesc.

Uite al dracului ce riduri!
De-aş putea le-aş face flenduri!
Că îmi strică tot aspectul,
Şi aşa îmi pierd si respectul.

Însă nu e niciun bai
Mă duc sigur în Dubai
Să pot îmbrăca un burca
Ca să îmi ascund mocârca (faţa).

Dar mai e până atunci.
Doamne sfinte câte şunci!
Am pe burtă şi pe bot
Semăn grozav cu un porc.

Tre' să iau ceva măsuri...
Ce sunt astea...? ah, fursecuri!
Şi-uite aşa mă-ndop cu ciudă
Şi după mă duc la budă.

Mă gândesc cu supărare
Oare chiar în... cot mă doare?
Că nu am şi eu iubit
Cu gabarit depăşit?

Nici acolo nu mă doare,
Că doar sunt fetiţă mare,
Ce nevoie am de-un bărbat?
Băi, da rău m-am enervat!

Cui îi trebuie iubire?
Vai... dar azi am întâlnire!
Cum am putut eu să uit?
Boom! se aude-un bubuit.

Îmi-sare inima din loc.
Care dracu-i dobitoc?
Si aruncă cu petarde
Pe la oameni prin mansarde?

Să mă-ntorc la Dragobete,
Că azi iubim româneşte,
Nu-ş ce dracu vor să zică
Cu o astfel de lozincă.

Este o zi ca oricare
N-am nimic de celebrare.
Dacă vă gândiţi altfel
Uitaţi-vă-n portofel!

Serios acum, dacă sărbătoreşti îţi doresc ceea ce îţi doreşti tu! La mulţi ani plini de dragoste!!!

Tricourile le poţi achiziţiona de pe TshirtFactory. Magazin on line unde poţi găsi diferite idei de cadouri pentru oamenii care iubesc umorul negru/ironia. (pentru un majorat, de ex).

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

Sunday, 23 February 2014

Şi mâine... sărbătorim româneşte

Iar se sărbătoreşte dragostea şi iar mi-s singură... Pffffffffffffff. Ce grozăvie!
--- De ce, bre, de ce?
De chichi, ar răspunde mulţi.
  1. Eşti singură pentru că eşti căpoasă! - Corect. Nu pot să accept mârşăviile.
  2. Nu vrei să te mulţumeşti cu ce oferă bărbaţii pe care i-ai întâlnit. - Adică NIMIC.
  3. Eşti complicată. - Da. Vreau să mă uit la The Mentalist, în loc să mă entuziasmez la Thor. 
  4. Ceri prea mult. - Da. pentru că dau enorm, dar asta se aşteptă de la femei. Aşa trebuie să fie. Bărbaţii nu au datorii, doar drepturi.
  5. Etc.etc.etc.etc. Aberaţii varie, subiective.
Zilele trecute am citit câteva rânduri (scrise de o femeie) care apărau bărbaţii. M-au făcut să zâmbesc.
Trebuie să fie extrem de tânără pentru afirmaţii atât de generaliste.

Bărbaţii nu sunt toţi la fel. Şi nici femeile. Clar???!!!
Unii sunt trataţi rău pe bună dreptate, adică la schimb. Alţii au dat peste persoana nepotrivită.
Unora chiar le place să fie trataţi rău. Numai aşa simt plăcere. Fiecare cu perversiunile lui.
Valabil pentru ambele sexe. Să nu fim ipocriţi şi superficiali. 
Peştele nu e carne... ar zice unii.

Mulţi bărbaţi chiar sunt super... Ştiu din auzite, din cărţi, filme, articole. Nu am avut eu norocul să dau peste ei. Mă învârt în cercuri dubioase. Adevărul este că nu mă învârt în niciun cerc. Poate doar un cerc vicios. :D Dar nu e totul pierdut.
Ştiu totuşi că din cer nu poate să-mi cadă un bărbat pe măsura mea. 
Că toţi avem o măsură, se ştie nu?!
Trebuie să mă expun, să ies, să zâmbesc fizic oamenilor. Să le arăt că sunt disponibilă. Zic bine?!

În momentul în care voi întâlni un om evoluat, cum zice o prietenă de a mea, în acel moment devin simplă ca bună ziua. Pentru că acelui om nu trebuie să-i spun eu cum să se comporte.
Nu trebuie să insist să mă vadă.
Nu trebuie să-i amintesc că a promis ceva.
Şi nu trebuie să-i impun să mă respecte pe mine, ca persoană în primul rând, şi apoi ceea ce fac. Pentru că investesc în viitorul meu şi am nevoie de susţinere, sprijin. Şi dacă nici persoana care jură că mă iubeşte, nu este capabilă să mă susţină, atunci ce dracu să mai ceri altora care n-au nicio treabă cu mine?!

Pfffffff. Am uitat că atunci când iubeşti trebuie să te mulţumeşti numai să dai. Să tragi fericire din asta. Nu este corect să aştepţi să ţi se dea şi ţie ceva. Măcar un oscior... resturi. Nu, nu este corect. Eşti materialistă. Tu dă şi fii fericită. De ce nu eşti capabilă?

Nu sunt, pentru că nu sunt ipocrită, nu pot să mă mint. Nu cred în iluzii, utopii. Nu pot fi fericită numai dând. Nu sunt Isus Cristos! Sunt făcută din carne şi oase... bine, mai multă carne decât oase, dar ai înţeles conceptul.
Vreau să primesc şi eu ceva. Vorbele nu înseamnă nimic fără fapte. NIMIC!

Oricum ar fi, oricâtă ironie aş pune în vorbele mele: nu sunt ipocrită, nu pot. Respect toate părerile expuse omeneşte. Nu am ciudă pe bărbaţi, nu am ciudă pe femei.
Am ciudă pe acei care sunt injuști unii faţă de alţii. Care pretind şi nu ştiu să dea.
Hmm. ia citeşte INJUŞTI cu voce tare. Nu-i aşa că ţi se plimbă limba-n gură??!!
Pfffff

Tricoul îl poţi achiziţiona de pe TshirtFactory. Magazin on line unde poţi găsi diferite idei de cadouri pentru toate gusturile. Optime pentru majorate.

Saturday, 22 February 2014

Nimeni nu moare din dragoste, dar...

Despre ce se vorbește mai mult zilele astea? Iubirea cea de toate zilele, clar!
Iar eu... păi eu, cât nu am scris despre ea în ultima perioadă?!
Este un subiect care nu se epuizează niciodată.

Cine nu a iubit măcar o dată-n viaţă?
Pe urmă, cine nu a suferit din dragoste? Ehehe... cine ştie de câte ori. Eu de la grădiniță tot sufăr... .
De câte ori nu ne-am îndrăgostit, dar nu am avut curaj să ne destăinuim persoanei pe care o visam...
Ne-am îndrăgostit de cine nu trebuia, şi-am vărsat atâtea lacrimi amare.
Eram convinşi că o să murim... dar iată-ne încă vii povestind râzând, cu ruşine poate, despre sentimente atât de comune, tipice omeneşti.

Alţii, mai slabi de înger, s-au gândit chiar să renunţe la viaţă dacă nu poate fi cu persoana iubită.
Sper din inimă că puţini au fost cei care au dus la bun sfârşit un astfel de act. Nu merită să-ţi dai viaţa pentru cineva care nu te mai vrea. Ştii tu că puţin îi pasă de tine şi de durerea ta? Poate e deja cu altcineva... Aşa trebuie să faci şi tu, să te uiţi în jur... Sigur este cineva care te visează... doar că tu nu vrei să vezi. Te încăpăţânezi să trăieşti în trecut când viitorul îţi stă chiar în faţă. Şi viitorul nu te aşteaptă să te trezeşti la realitate. El trece şi tu continui să trăieşti în trecut... mereu în trecut. Şi-apoi îţi dai seama şi ce faci? Începi să te învinovăţeşti că ai fost un prost pierzând atâta timp... şi tot nu trăieşti prezentul, tot refuzi viitorul, reacţiile acţiunilor din trecut te copleşesc.
Şi ce trist este când ajungi la 50 de ani şi tot în trecut trăieşti.
Nu, oameni buni, NIMENI nu moare din dragoste! (Nu ştiu câte persoane ar mai fi acum să povestească/citească dacă ar fi fost aşa.)
Dar cine poate trăi fără ea?

Friday, 21 February 2014

Am vrut să simt că trăiesc

Eseu despre melancolie.
Nu am scris niciodată unul şi nu sunt sigură ca va fi considerat un eseu în adevăratul sens al cuvântului, este mai degrabă o înşiruire de gânduri, reflecţii şi sentimente; o poveste.
Scriu pentru a onora timida invitaţie a unui coleg de breaslă.
Nu vreau să fiu lungă, să plictisesc. Sper să nu se întâmple.


E toamnă, seară şi plouă.
Aşezată pe fotoliul moale, aflat înaintea şemineului, mă uit pierdută la flăcările vivaci de un roşu portocaliu.
Las cartea din mâini şi-mi aşez pătura pe picioare.
Un fior rece îmi traversează corpul de la un capăt la altul. Mi-e frig, şi mă simt ca şi cum aş fi singură în univers.
--- Parcă aş avea 300 de ani. Uită-te la mine, fac pietate! Cum am ajuns într-o astfel de situaţie? Unde-am greşit?
Lacrimi grele îmi inundă ochii fără să vreau.
--- Hei, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? De ce te plângi? Capul sus!
Mă cert şi încurajez singură.
Nu este tristeţe, dar melancolie. „Astenie de toamnă”, aşa o mai numesc câteodată.

Nu-mi place anotimpul acesta. Culorile ruginii îmi rănesc ochii albastri. Copacii goliţi de frunze, par nişte monştri gata gata să te înhaţe. Mă strâng în spate.
Văd înaintea ochilor o imagine de când eram copil şi mergeam să-i ajut pe ai miei la munca câmpului.
Căruţa plină cu porumb, calul care trage curajos o povară de 10 ori mai grea decât cântărește el.
Eu, mică, cobor din căruţă şi-ncerc să-l ajut.
Simt o durere fizică... ca şi cum aş trăi din nou acelaşi sentiment de durere şi milă infinită faţă de bietul animal.
Ne apropriem de un deal. Încep să respir greu, ştiu exact ce se va întâmpla, şi mă prepar psihologic.
Stăpânul calului ridică mâna dreaptă în care ţine strâns un bici imens. Sar imediat din loc şi înalţ spre el ochii rugători, doldora de lacrimi:
--- Te rog, nu-l lovi. Îl doare.
Se uită la mine urât, tata sare-n apărarea mea.
--- Dă-i pace, Ioane, e doar un copil. Ce ştie ea?
Şi Ion îi trage bice calului care este istovit de moarte.
Mi se rupe inima şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abţin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruţă cu mine. Nu mă priveşte, ştie ce simt.
--- Copilă, de ce nu înţelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta, dacă nu ar fi el să ne ajute?
--- Da, tată, ştiu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal, are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
--- Vorbeşti prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roşii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
--- Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneţi calul să tragă la căruţă. Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
Mă uit la el simţindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă, respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Aşa e toamna pe drumurile de ţară.
Fug repede în casă să văd unde e mama. O găsesc la ţesătoare. A început un nou covor. Este extraordinar de frumos.
Ce opere de artă ies de pe mâna ei! Ce păcat că nu va avea niciodată aprecierea pe care o merită.

--- Mamă, am ajuns. Ce faci? Ţi-a mai fost rău?
--- Nu, mamă, nu mi-a fost. Aţi terminat? Unde e tac-tu?
--- E afară, termină de golit căruţa. M-au alungat. Au zis că-i încurc.

Sunt fericită că bietul animal va scăpa de povară şi-l vor lăsa să odihnească.
Şi uite un motiv pentru care nu-mi place toamna.

Apoi nu-mi place să privesc frunzele cum cad încet la pământ. Este o moarte, sfârşitul lor. Mă face să mă simt tristă.

Aud cum ploaia-şi înteţeşte picăturile. Ropotul lor este din ce în ce mai puternic.
Am sufletul greu, dar iubesc ploaia. Îmi place să simt picăturile reci pe pielea-mi nudă. Însă ploile de toamnă durează zile şi te saturi la un moment dat.

Mă uit din nou înspre foc.
--- Ce vis să ai acest noroc! Şi când te gândeşti că sunt oameni fără un acoperiş deasupra capului.
Nu ştim niciodată să fim recunoscători pentru ce avem. Mereu vrem altceva, şi altceva, şi tot aşa.
Iarăşi mă simt vinovată. Aşez cartea pe măsuţă şi mă ridic scuturându-mă ca un căţel înfrigurat.
Mă uit în jur... pe fereastra goală.
--- O să dorm aici în noaptea asta, da. Să ascult trosnetul lemnelor ce ard, şi ropotul ploii.
Mă duc să aşez focul, punând alte câteva bucăţi de lemn uscat. Iau şi câteva fire de busuioc şi le arunc în foc.
Un miros delicat se împrăştie în toată casa. Aduc fotoliul mai aproape, şi-l prepar pentru dormire. Iau pătura de lână, perna din puf de la mama, mă întind ca un animal în culcuş, sting lumânarea şi ascult... .

Dimineaţă mă trezesc devreme. Focul s-a stins demult. Mă uit pe fereastră: nu s-a luminat încă de ziuă, ploaia a-ncetat, însă cerul este la fel de gri.
Mă-mbrac repede şi plec să fac o plimbare pe malul mării.
E totul pustiu. Oamenii încă mai dorm, iar cei care sunt în picioare, se pregătesc să meargă la muncă.
Nu mă priveşte nimeni, parcă sunt invizibilă.
Ajung pe faleza umedă, mă opresc şi privesc imensul. La orizont marea se contopește cu cerul devenind un tot.

Tremur, mi-e frig. Mă înconjor cu braţele, încercând în van să mă încălzesc.
--- Ar fi trebuit să mă îmbrac mai bine. Ştiam că va fi frig, şi totuşi n-am făcut-o. 
Am vrutsimt că trăiesc.

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.







Thursday, 20 February 2014

Masaj în schimbul părerilor imobiliare

Zilele trecute, umblând bezmetică pe net, un anunţ relativ la un concurs pentru bloggeri mi-a sărit drept în ochi! Cred că eram pe MerităCitit.ro când am dat peste el.
Şi-am intrat să văd despre ce este vorba, mai exact. 
Cui nu-i plac concursurile? 
Primele rânduri ce am citit m-au făcut să leşin de râs: „Înainte de a continua cu detaliile, trebuie să menționăm că nu este vorba de un masaj corporal, ci despre un scaun de birou cu masaj... „ Care ar putea să se gândească la un masaj corporal ca premiu la un concurs de acest nivel?!
Mai ştii? Eu aş avea nevoie de un masaj ca de pâine caldă. De un masaj cu picioarele, cică e fenomenal.

Premiile în joc sunt aşadar: un scaun de birou cu masaj şi o tabletă.
Orice blogger care se respectă, poate participa liber la provocarea lansată de unul dintre cele mai mari portaluri de imobiliare de pe piaţa românească.
Eu aş vrea şi tableta, şi scaunul. Mda, cine nu?!

Tableta ca să o pot folosi când sunt pe câmp cu sapa-n mână, iar scaunul când stau 20 de ore în faţa calculatorului.

Prin urmare, am decis să-mi dai şi eu cu părerea.
Cred că sunt, oarecum, îndreptăţită. Anul trecut am petrecut câteva zile bune pe site-uri imobiliare on line. Căutam o casă pentru sora mea.
Nu ştiu câţi dintre voi au încercat vreodată să găsească o locuință prin această metodă, însă pe mine m-au luat durerile de cap.
Am intrat pe diferite site-uri ale unor agenţii formându-mi o idee foarte clară de cum ar trebui să fie o pagină dedicată imobiliarelor. Asta din punctul meu de vedere, evident.

Pentru cine nu ştie, Gimo.ro (în trecut: imobiliarebiz.ro) este o platformă/un portal cu anunţuri imobiliare gratuite. Aceasta adună într-însul o multitudine de anunţuri de la privaţii, agenţii şi dezvoltatorii, din toată ţara şi chiar din străinătate.
Oferind opţiunea de a înscrie GRATUIT anunţurile, gama ofertelor este foarte variată, şi este destul de dificil să nu fii mulţumit de serviciile/informațiile ce propune site-ul.

Femeie fiind, primul lucru ce mă atrage la o pagină web este legat de estetică. Impactul primordial este important, chiar dacă nu fundamental.
Ce să fac dacă aşa am ochiul format?
Şi site-ul are un aspect tomnatic. Culorile predominante sunt galbenul şi ruginiul.
Iar eu, acest anotimp îl iubesc cel mai puţin. Am scris de multe ori despre asta.
Toamna mă cuprinde melancolia, mă uit la frunzele brune căzând încet, dar sigur, la pământ şi asimilez procesul cu un sfârșit de ceva foarte frumos. Şi cine ar vrea ca ceva frumos să se sfârşească?
Masochiştii. :D Glumesc, evident.
Poate că exact la asta s-au gândit cei care au proiectat site-ul: ceva se sfârșește, şi casa nouă este o altă etapă din viaţă.
Da, dar tocmai de aceea, mă gândesc că ar trebui să aibă culori pastel, cât mai deschise, luminoase, mai bine zis. Că noi ne pregătim de o viaţă nouă, şi sperăm să fie radioasă!
E adevărat că mai toate platformele imobiliare folosesc albul ca fond, şi cum Gimo.ro se vrea diferit, a recurs la culori mai „penetrante”. Însă acestea obosesc ochiul, cel puţin, asta am simţit eu. Şi căutarea unei case este în sine istovitoare. 
Personal, aş folosi nuanţe de verde, pentru că verdele este culoarea speranţei. Este o culoare caldă, care atrage. Apoi aş folosi şi nuanţe de portocaliu. Culori vesele care îţi dau poftă de viaţă. Însă nu ca sfond, dar ca fonturi şi numai pe alocuri. 
Imaginea logo-ului îmi place extraordinar de mult, însă pe un alt fond şi alte culori. Aş ţine doar galbenul şi roşul de la case (galben = soare, abundenţă; roşu = pasiune, viaţă). 
Evident, toată lumea şi-a dat seama că ador culorile vii. Trăsătură de familie. :p
Dincolo de aspectul, într-o anumită măsură, „împovărat”, pagina se încarcă foarte repede; interfaţa fiind foarte intuitivă, uşor de folosit. Anunţurile sunt detaliate, cu diferite fotografii.
Orice utilizator, expert sau nu, este în gradul să folosească uneltele de căutare şi publicare aflate pe site.
Are multe filtre de căutare, dar parcă aş mai pune câteva. Preţ de la mare la mic, de ex.

--- Va fi un proiect de succes? 
--- Fără îndoială! Orice „afacere” care cere şi ţine cont de părerea consumatorului direct, va avea priză la public. 


Wednesday, 19 February 2014

Ia-mă de mână - Mesaj de iubire

E soare, casa mi-e inundată de o lumină difuză. Perdelele roşii şi grele acoperă ferestrele pe jumătate. 
Nu vreau să le dau la o parte de tot. Parcă îmi face rău soarele cu razele lui calde.
Am inima împovărată, sufletul gol. Mă uit gânditoare pe bucata de fereastră liberă, în speranța că o să-l văd venind.
Dar nu e nimeni pe stradă, doar nişte păsărele care ciripesc vesele, scormonind ceva în pământ.
--- Ce libere sunt ele. Oare cum m-aş simţi dacă aş putea să zbor? M-aş duce să văd ce face?
Off, suspin deznădăjduită.
--- Aşa a fost să fie. Nu am fost niciodată destinaţi să fim împreună.
Diferenţa de vârstă, educaţia, experienţele, rudele... toate ne-au fost împotrivă!
Amândoi liberi şi totuşi înlănţuiţi contradicţiilor.
Eu, atât de independentă, el, prea dependent de familia lui.
--- Dar oare chiar ne-am iubit? Parcă a fost un vis. Prea frumos ca să fie adevărat.
Iubirea este aşa greu de găsit. Şi nu iubeam de atâta vreme... .
--- De ce oare nu am reuşit să ne călcăm pe fire? Posibil să fi cerut eu prea mult? 

Şi uite a trecut Sfântul Valentin, ziua dragostei, şi nu ne-am văzut. Cine ştie cu cine şi unde a fost.
Ne despărţisem, avea dreptul să facă ce vrea. Însă eu l-am aşteptat... .
--- Dar ce zic? Cum am putut să sper aşa ceva? Ce ştie el ce-i romantismul...

Ştie el să-mi zică vorbe frumoase? Habar nu are! Dar eu nu am ştiut asta despre el. S-a descris drept un om înţelegător, intuitiv, bun cunoscător al naturii umane. Însă el este exact opusul. Şi nu a vrut să mă lase să-l învăţ. A zis că nu are nevoie, că ştie destule... că sunt prea complicată. Apoi s-a dus să întrebe vecinii cum se comportă, şi să plângă pe umărul mamei.

Eu ... am rămas din nou singură... şi de atunci îl tot aştept. Nu am pierdut încă speranţa... ştiu că mă iubeşte. As fi aşa de fericită dacă el ar încerca măcar să mă vadă... „pe mine”, aşa cum sunt; dincolo de părinţi, rude, vecini. Dincolo de cuvinte!
--- Nu am fost obişnuit, nu pot să-mi exprim sentimentele, nu ştiu cum se face! Ce vrei de la mine?! Aşa e şi tata, iar mama nu s-a plâns niciodată. Aşa sunt toţi cei pe care-i cunosc! Ce problemă e dacă nu-ţi aduc flori? Ce dacă nu te sun să-ţi spun că te iubesc? Doar ştii ce simt. Nu e nevoie să ţi-o spun! Resemnează-te odată, acceptă-mă cum sunt. Nu ajungem nicăieri aşa".



Era ca un robot, complet lipsit de emoţii. Am ridicat capul şi am plecat. Nici nu m-a privit.

Mă apuc de lucru. Tremur, ce frig! Dar pare aşa de cald afară! Nici temperatura nu ţine cu mine.

Pornesc calculatorul, intru pe net să-mi verific poşta electronică. Poate mi-a scris acolo. 
Dar un video îmi atrage atenţia, un nou cântec interpretat de Vunk feat Andra. = Numai la doi
Mă uit cu atenţie şi ascultând mesajul limpede, radiant de iubire, speranţa mă copleşeşte.
--- Poate el nu sărbătoreşte pe 14, doar e o sărbătoare de import, poate aşteaptă Dagobetele!
Şi o să-l văd venind cu un bucheţel de lăcrămioare. 
O să mă ia de mână şi o să-mi spună cât de frumoasă sunt. 
O să se uite-n ochii miei spunându-mi că nu mai vrea să stea o clipă fără mine. 
O să recunoască cât de mult i-am lipsit şi o să mă asigure că nu va mai permite nimănui să intervină între noi. Nimic nu o să fie mai important decât noi doi. Nici orgoliul/încăpățânarea, nici părinţii, nici gura lumii, nici filmele cu super eroi, nici firea-i impasibilă. 
Şi va învăţa ce este iubirea şi cum să o împartă la doi, NUMAI la noi! 

Iar dacă nu va veni, este pierderea lui!

Este o simplă poveste inspirată la la ultimul cântec al formaţiei Vunk feat Andra.

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

PS - Cand cauti ceva pe blogul meu in bara de cautare trebuie sa scrii o combinatie de cuvinte cu si fara diacritice. Ex. Cum sa uiti pe cineva Cum să uiți pe cineva, Imi  Îmi, Curatat Curățat, etc.
Asta pentru ca, din nefericire, sablonul meu are o setare aiurea si nu stiu cum sa o schimb. 


Tuesday, 18 February 2014

Nu mai avem nimic sfânt

O precizare este fundamentală: Intenţia mea nu este să critic, să judec, să acuz.
Nu mă cred mai şmecheră, nu mă ruşinez că sunt român, dimpotrivă.
Dar lucrurile se întâmplă, din nefericire. Sunt fapte cu adevărat întâmplate la care am asistat personal. 

După ce am petrecut o mare parte din viaţa mea în Italia, am decis să mă întorc acasă. Ştiam că lucrurile nu stau, încă, bine aici. De multe ori m-am întrebat cum naiba ne-au primit în Europa cu atâtea lipsuri şi mentalităţi absurde. Dar se ştie deja: aveau nevoie de noi, de bogăţiile noastre, adică de ce a mai rămas. Voiau să ne ia totul, altfel nu ne-ar fi primit nicicând!

Mă pregătisem psihologic mai înainte cu un an de a mă întoarce, dar şi astăzi, după mai mult de 3 ani, reuşesc să mă „minunez” de nenumărate chestii.

Acum vreo 5-6-8 (?) ani, într-o vizită în România, am fost să fac cumpărături la nişte standuri din oraşul meu. Nu erau deschise încă supermarketurile de azi. Cum era amenajată marfa, nu mă surprindea deloc: e România, nu poate fi altfel.
Ce m-a surprins a fost atitudinea vânzătorilor. Nu puteai să întrebi nimic, nu puteai să ceri să ţi se arate un produs că te întrebau rapid cu răutate: „ai de gând să cumperi sau eşti doar curios”?. Şi câte şi mai câte absurdităţi unice! Pe mine nu mă puteau răni, eram imună... mai bine zis: ştiam că voi sta puţin şi mă voi întoarce într-o ţară PUŢIN mai civilizată. Suportam cu stoicism răceala, chiar ura, din ochii UNOR vânzătoare.
La un moment dat aud o voce răstindu-se la cineva. Mă întorc şi văd o biată bătrânică cu privirea în jos în faţa unei vânzătoare foarte tinere. Mă apropii inconştient să înţeleg ce dracu se întâmplă.
Aud o voce slabă care se scuza zicând cu durere și rușine în glas:
--- „Nu voiam să deranjez pe domnişoara vânzătoare, însă aș fi vrut să vad dacă acel obiect este ceea ce caut”.
Şi atunci „domnişoara” se răsteşte şi mai tare:
 --- „eu nu sunt pion să mă muţi cum vrei tu, ori cumperi ori nu cumperi!”.
Am albit la faţă de oroare, pe urmă tot sângele mi s-a urcat în obraji şi cu inima bătând nebuneşte mă apropii mai tare, şi intervin uitându-mă la bunica care tremura de ruşine. Avea mâinile crăpate de atâta muncă!
---„Cum vă permiteţi, domnişoară, să vă răstiţi în halul ăsta la un client? Bătrânica asta a muncit toată viaţa ei, numai Dumnezeu ştie ce a îndurat iar Dvs. urlaţi fără nicio milă la ea?! Cine v-a angajat aici, unde este proprietarul, vreau să fac o plângere. Nu aveţi pic de respect!
Vânzătoarea uitându-se cu aroganţă: 
---„Pe tine ce te interesează? Ştii ce-l doare pe proprietar?! Ce te bagi? Ştii cât „salar”am?!
Am mai discutat câteva minute cu ea, (proprietarul nu era) am cerut să i se arate urgent bunicuţei ce voia şi după ce bunica, bulversată total, a cumpărat obiectul pentru că era exact ce voia (nu vedea la distanţă), am plecat din magazin plângând în hohote de durere (jurând să nu mă mai întorc niciodată acolo).
Cum este posibil să tratăm cu atâta răutate o altă persoană? Oare nu mai avem nimic sfânt pe lumea asta în afară de bani?!

Da... e adevărat că vânzătoarele au salarii foarte mici (știu foarte bine), chiar şi-n ziua de astăzi, dar respectul NU se plăteşte!
Am fost şi eu vânzătoare, am fost ospătăriţă, etc, dar NICIODATĂ nu am lipsit pe cineva de respect.

Este o „meserie” care cere multă răbdare şi NU este admisibil să refuzăm să arătăm unui posibil client un obiect.
Nici înainte de a pleca în străinătate nu eram de acord cu asemenea comportamente, acum şi mai puţin.

Oameni... nu vă vindeți sufletul diavolului pentru bani. Ori de câte ori tratați pe cineva fără respect, gândiți-vă că ați putea fi voi în locul lui, sau poate părinții, un familiar. Cum te-ai simți?!

Monday, 17 February 2014

Dincolo de conflicte

Mă trezesc brusc. Țipete, izbituri, haos total. Mă uit în jur, nu înțeleg ce se petrece. Fac ochii mari. 
„Unde se aude tot tărăboiul ăsta? A venit cutremurul cum s-a prevestit?
Poate visez... ce vis a naibii! Nu pot să visez și eu un paradis, nu, trebuie să visez iadul pe pământ. Offf.”
Continui să stau sub plapumă, e așa de frig, și e încă devreme.
O izbitură puternică mă face să tresar cu tot cu pat.
O voce de femeie urlă disperată:
--- Să nu te mai prezinți niciodată la ușa mea, nemernicule. Îmi sperii copiii. Chiar nu ai pic de milă?
O voce de bărbat replică cu violență:
--- O să-ți dau foc la casă, oportunisto. Să ardeți toți ca șobolanii. 
Mă strâng în spate. „Oameni ăștia-s nebuni. Cum poți măcar să te gândești la așa ceva?!”
Mai stau 10 minute în pat gândindu-mă cât sunt de norocoasă că nu am astfel de probleme.
Deodată aud o bătaie în ușă. Sar ca arsă.
„Sper că nu e poliția, doar n-or vrea să mă pună de martor. Detest să am de-a face cu legea”.
Nici nu mă uit pe vizor, deschid grăbită. Vecina de sus răvășită, cu un palton rupt pe ea.
--- Te rog să mă ierți, nu știu ce să fac. Sunt singură. Nu cunosc pe nimeni în blocul ăsta...
--- Haide, intră, nu sta pe coridor. Facem show.
--- Nu pot să stau, am lăsat copiii dormind. Trebuie să merg la servici într-o oră... 
Dar în timp ce vorbea, înainta mecanic; se așează timidă pe un fotoliu.
Îi fac un ceai, încerc să-i zâmbesc. Ia ceașca fierbinte între mâinile tremurânde și brusc începe să plângă.
--- Mi-e așa de rușine. Nici nu ne cunoaștem și am dat buzna. Ridicol. Nu e problema ta. Scuză-mă.
Și dă să se ridice. Varsă ceaiul pe covor, se înroșește violent.
--- Uite ce-am făcut! Tu mă primești în casă și eu fac dezastru. Sunt așa de neîndemânatică.
--- Stai liniștită, nu este mare brânză. Ești doar necăjită. Covorul se spală ușor. Te rog, așează-te la loc și spune-mi ce se întâmplă. Nu este prima dată când aud scandal pe hol.
Îi aduc o altă ceașcă de ceai. Soarbe absentă o înghițitură, uitându-se în gol.
--- Este fostul meu partener. Soțul m-a părăsit în urmă cu câțiva ani. Avem doi copii împreună. A plecat fără să spună o vorbă. Nu ne-am certat niciodată. A căzut ca un trăsnet pentru noi toți. Nici în ziua de azi nu știu de ce-a făcut-o. Apoi l-am întâlnit pe cel ce ai auzit amenințându-ne.
Un om bun, înțelegător. Am stat împreună câțiva ani. Probleme au fost, dar cine nu are probleme? Acum îmi cere înapoi mașina ce mi-a dăruit de ziua mea. Însă eu nu o mai am. Am vândut-o ca să-mi pot crește copiii. Bani nu am să-i dau. Abia reușesc să plătesc facturile. Mi-am vândut casa și m-am mutat aici. Nu vreau să mă plâng, toți avem probleme financiare.
Cum o să ies din asta? Mi-e frică pentru copiii miei. Nu știu ce l-a apucat, nu era așa. Nu vrea să stea la discuție, vine nervos, pretinde și mă amenință. Nu vrea să mă asculte deloc.
Și atunci o întreb dacă a auzit vreodată de mediere.
--- Nu, ce este?
„Medierea este o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.”
Trebuie să vorbești cu fostul tău partener, să-l rogi să apelați la un mediator. Acesta va fi imparțial și totul va fi confidențial.
--- Este un fel de avocat? O să coste o avere. Nu-mi permit așa ceva!
Nu, avocatul reprezintă exclusiv interesele clientului care l-a angajat, mediatorul este angajat de ambele părţi. Și nu va costa cât un proces, asta este sigur. Prețul va fi stabilit în funcție de caz și va fi achitat de amândoi.
Am mai discutat puțin, s-a liniștit și a plecat încrezătoare.
După câteva săptămâni a venit din nou la mine povestindu-mi cu imensă bucurie că a rezolvat toate neînțelegerile avute cu fostul partener.
A fost greu până l-a convins să o asculte, însă au ajuns la un comun acord și au găsit un mediator. Acesta i-a ajutat pe amândoi să găsească o soluție care să-i mulțumească pe deplin.
--- Acum pot să dorm în pace. Nu-mi mai este frică pentru copiii miei. Pot să-mi văd liniștită de viața mea. N-am sărăcit și nici nu mai suntem dușmani de moarte!
Mulțumesc, dacă nu aș fi aflat despre această modalitate de soluționare a conflictelor, poate cearta asta ne-ar fi nenorocit pe toți. 

Ce greu e să te înțelegi cu oamenii... .
Bine că s-a terminat! Mergem înainte!
Se vedea că era o altă femeie. Senină și optimistă.

Dincolo de conflicte există medierea, și dincolo de mediere există pacea.

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

PS - Cand cauti ceva pe blogul meu in bara de cautare trebuie sa scrii o combinatie de cuvinte cu si fara diacritice. Ex. Cum sa uiti pe cineva Cum să uiți pe cineva, Imi  Îmi, Curatat Curățat, etc.
Asta pentru ca, din nefericire, sablonul meu are o setare aiurea si nu stiu cum sa o schimb. 


Sunday, 16 February 2014

Iubirea adevărată

Îmi vine să râd. Iubirea poate să fie și falsă? Este un pleonasm sau nu? Expresie este foarte comună, așa că mă dau în rând cu lumea... oricare ar fi ea.

A trecut și sfântul Valentin, vine Dragobetele.
--- Câți dintre noi au sărbătorit „cu adevărat”?
Independent de ce natură/origine au aceste sărbători, cred că fiecare dintre noi are dreptul să sărbătorească, dacă vrea.
Însă iubirea ar trebui sărbătorită în fiecare zi. Nu avem nevoie de cadouri, cine romantice la lumină de candele... Puțină sensibilitate și voința de a înțelege/respecta și alte puncte de vedere ar ajunge.

Ieri am fost la o înmormântare și mi-a dat multe de gândit.
În primul rând viața este scurtă, și avem dreptul la numai una. Cel puțin, atât știm cu certitudine că avem. 
Iar noi ce facem? Ne chinuim, ne lăsăm mânați de orgoliu, lucruri materiale, faimă și putere. Uităm să iubim, să ne dăruim clipe frumoase și să prețuim ceea ce avem.
Ne îndrăgostim... o dată, de două, trei, cinci – o sută de ori. Și când o facem totul ni se pare posibil, și vrem să facem fericită persoana ce iubim.
Intrăm într-o relație cu sufletul inundat de iubire și credem că va fi ușor.
Însă imediat intervin problemele și ni se pare imposibil să facem sacrificii, să renunțăm la unele lucruri ce le făceam când nu eram într-o relație, să ne călcăm pe orgoliu, să învățăm lucruri noi. Și totuși afirmăm cu tărie că iubim cu adevărat. Și când relația nu merge, ne acuzăm reciproc:
--- Dacă m-ai iubi, nu ai vrea să mă schimbi...
--- Dacă TU m-ai iubi, te-ai schimba fără ca eu să ți-o cer!
Frustrarea se instalează și uităm de ce ne-am îndrăgostit... de cine.
Ne despărțim, că nu mai putem suporta nedreptățile, suferințele ce ne provoacă celălalt.
Plecăm jurând că nu vom mai iubi... însă timpul trece și el vindecă orice ferită. Și iar ne îndrăgostim, și iar ni se pare totul posibil. Ne aruncăm trup și suflet într-o nouă relație, uitând de celelalte. Nu ne-am schimbat, suntem mereu aceiași. Aceleași dorințe, aceleași pretenții/espectative. Însă iar ne lovim cu capul de un perete de ciment. Și nu putem să-l spargem, să trecem dincolo... Și acuzăm, insultăm, dăm vina pe celălalt. Incapabili să vedem dincolo de cuvinte.
Istoria se repetă iar noi nu învățăm nimic, nici din greșelile altora, nici dintr-ale noastre.
Și ne simțim nedreptățiți, neînțeleși, nefericiți, ghinioniști.
--- „Nu e vina mea... merit mai mult.”
Însă ca să merităm mai mult TREBUIE să dăm mai mult.
Iubirea... nu ajunge.
Oricât ai vrea/pretinde ca totul să rămână la fel, este imposibil. Nu mai ești singur, trebuie să te gândești la sentimentele, dorințele, necesitățile celuilalt.
O relație între două persoane complet diferite, nu are șanse de reușită. Doar dacă amândoi ajung la un comun acord. Însă e greu. Pentru că dincolo de ei doi există și familiile lor, prietenii, vecinii; fără să realizezi, fără să vrei, ei te influențează.
--- „Am întrebat vecinii, m-am uitat la rude... toți fac așa. Înseamnă că trebuie să facem ca ei, că așa este bine... Ce zici TU este greșit. Ești tu care nu înțelege.”
Însă cine a zis că ei sunt ca noi? Cine a decis că dacă TOȚI cei din jur beau (de ex.), așa este bine?!
Nu tot ce fac ceilalți ni se potrivește. Fiecare dintre noi e unic și indivizibil.
Iubirea adevărată este aceea care te face să trăiești din fericirea celuilalt. Nimeni și nimic nu ar trebui să fie mai important decât asta. Nu orgoliul, nu trecutul, nu banii/averea, nu rudele, nu ce fac alții... .

Eu... merg în capătul lumii pentru tine, desculț, prin frig și ploaie...
TU... ai face același lucru pentru mine?

Înțelegi ce vreau să spun? Mintea ta... este în gradul să analizeze sensul acestei fraze? Fără să întrebi vecinii, părinții, rudele... 
Tu... știi ce e iubirea?!

Saturday, 15 February 2014

Fata de la țară

Bă fraților, dacă aș fi avut 20 de ani m-aș fi dus și eu să mă înscriu la emisiunea aia.
Pe bune, oare m-ar fi primit? 
Chiar sunt de la țară, chiar știu să dau cu sapa! 
Nu prea știu să mulg vaci, oi și varie (de astea n-am avut). Nici cu calul nu m-aș descurca prea bine. Cred că aș trage la căruță  în locul lui... așa mi-e milă.
Nu știu, parcă mi-e ciudă. Aș fi putut deveni „faimoasă”, dacă se poate spune așa.
M-aș mai fi luat și la păruială cu una, alta; aș fi urlat folosind cuvinte chisnovate.... ce spectacol aș fi oferit!!!
Poate aș fi făcut și-un calendar acolo.... mda, eu în căchița de paie cu porcu Vasile, pardon  „A LUI”.
Și bărbații adevărați ar fi visat noaptea, sau ziua, la mine. Când s-ar fi dus pe câmp, sau după moare-n beci, m-ar fi văzut în fața ochilor aievea... .
Vai, dar frumos ar fi putut să fie!!!

Mi-s supărată, bre, că n-am și eu talentele altora.
A lui Bianca, de ex. (așa aș fi vrut să nu dau nume, dar trebuie). Că n-am buzele, sânii și... mmm.... și.... mmmm, în sfârșit, ce are ea! Sunt sigură că știi mai bine. N-am televizor, bre, n-am unde să o văd. Dar am auzit. Îmi povestește mama.

Și nici emisiunea în cauză n-am văzut niciodată. Habar nu am ce trebuie să faci. Sau cum să te îmbraci. Aș fi avut oare îmbrăcămintea adecvată?
Dar, ce să mai aberez, e târziu de-acum. S-au dus anii în care puteam fi considerată „fată”.
Amu mi-s muiere în toate regula. Și-ncă nu s-a făcut o emisiune pentru muieri de la țară. Păcat.
Aș fi fost un abil concurent.
Asta e. Ei, dar am să dau la sapă în continuare, fără faimă. La ce-mi trebuie? Barabula nu crește dacă eu mă ocup cu „faimatoria” și n-o prășesc. Dă-o naibii de emisiune.

Stai, dar care e vârsta limită până la care te poți înscrie? Ce știu, poate n-am trecut-o.

Friday, 14 February 2014

Nu iubesc, dar tot exist!

Azi e Sfântul Valentin
Eu deja mă simt „divin”.
Am dormit vreo oră poate
Și am dat mereu din coate.

Vecinii mei sunt ursuzi
Sunt convinsă că sunt surzi!
Toată noaptea au ascultat
Muzică, dar n-au dansat (pfff).

M-am trezit foarte nervoasă
Și dac-aș avea o coasă...
Flăcările-mi ies pe nas,
Dar să tac, altfel m-am ras!

Cât e ceasul, este nouă?
Parcă mi-e poftă de ouă,
Mămăligă și cu ceapă
Și de 1 litru de apă.

Însă beau numai cafea
Că nu este ziua mea.
Toți ceilalți sărbătoresc
Dragostea, căci se iubesc.

Dar mie nu îmi pasă,
Refuz să fiu belicoasă!
Ziua asta-o voi petrece
Mâncând dulciuri, doisprezece.

Mai târziu m-oi îmbrăca
Și în parc eu oi pleca.
Nu e cald, nu e nici soare.
Însă drept în ... cot mă doare.

Sunt singură, este drept,
Dar nu stau ca să aștept.
(deloc) În spirit cartezianist
Nu iubesc, dar tot exist!

Pffffffffffffff

Dedicat tuturor celor care sunt singuri.

Fără glumă: Iubiți-vă, fraților! Viața-i foarte scurtă.

Dacă credeți că ați găsit persoana potrivită nu îi dați drumul, însă comportați-vă omenește!

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.

Multumesc, om cu suflet! Pe data viitoare.

Sărbătoarea dragostei - În sfârșit!

Pfiuu... de când o aștept. Pfaaaaaaaaai. Nici nu-ți imaginezi!
Peste tot văd pancarte cu expresii:
ești român, sărbătorește pe 24.”
Ce dracu mai este și sărbătoarea asta? Cine a mai inventat-o? Gata cu atâtea inimi că mi se face rău. Mi se urcă glicemia de atâta dulcegărie”. etc.

Băi, tu ăsta care nu vrei să sărbătorești azi: NU O FACE, bre! Nu te obligă nimeni.
Da, comercianții au importat sărbătoarea, zic unii.. și? Cine te obligă să cumperi ceva?
Cum am zis, tu, dacă ai fi comerciant, nu ai profita de orice ocazie care ți se oferă pentru a câștiga? Hai, bre, nu fi ipocrit. Să fim cinstiți!

Personal visam să vină iubitul vieții mele, să mă răpească pentru tot weekendul. Că uite ce bine a picat.
Mă și imaginam cu burta la soare... undeva pe vârful unui munte, în intimitate totală. M-aș fi ras pe picioare, că n-am făcut-o de la Revelion. Poate și sub braț mi-aș fi tăiat „barba”.
Nu știu, dar cred că m-aș fi dat și cu cremă, peste tot. Ca să am pielea moale și catifelată. Să fie faină la atins.
Și-n loc... sunt singură, e frig în casă și afară este o vreme foarte mohorâtă. BUUUUUUUUUUUUUUU! Cu Sfântul Valentinu vostru cu tot!!!
Mă duc să trag o dușcă... stai, e ilegal înainte de 10.
Bine, îmi aștept prietenele și după bem de ne rupem... ne rupem de sărbătoarea asta a naibii.
„Anumea” a fost inventată, bre, să crape fetele bătrâne/singure (ca mine) de necaz.
Offfffffffff
Oricum, mă bucur pentru tine. Dacă ai cu cine și CE sărbători. Că primești cadou sau nu, o floare și-un Te iubesc, tot e ceva.
Deci, îți doresc toată iubirea din lume. Pe bune. Azi și-n fiecare zi a vieții tale. 

Thursday, 13 February 2014

Ținuta de Sf Valentin - ghid practic

M-am gândit mult și-am zis că trebuie neapărat să dau ceva idei celor care nu au timp să se ocupe de așa ceva. Sau poate nu vor să-și muncească creierii.

Recomandările se adresează EXCLUSIV majorilor, bărbați sau femei deopotrivă.
Dacă ai mai puțin, la revedere. Fuga pe alt blog. 

Am doar o singură sugestie și cred că majoritatea bărbaților vor fi de acord cu mine. 

NUD. Gol goluț. În costumul Evei, fără frunză.


Îmi pare rău,  nu am o poză nudă, să vă dau un exemplu. Sunt sigură ca ați priceput. :D


Wednesday, 12 February 2014

Am uitat să fim oameni

Zilele trecute am avut o confruntare acerbă cu cineva care mi-a zis că am o concepție paradoxală relativ la iubire.
Și-am stat și m-am gândit îndurerată: „O fi? Poate nu-mi dau seama?!”

Nu, nu este. Înainte de a vorbi/scrie, sunt om! Nu cer/pretind nimic, în afară de respect, și dacă-i posibil, considerație.
Am dedicat (dedic) mulți ani studiului comportamentul uman (dar și animal) și când am început să fac asta, am făcut-o pentru că ajunsesem într-un punct în care nu mai înțelegeam care trăsături/comportamente ne dau nouă dreptul/privilegiul de a ne numi umani.
Nu mai puteam merge înainte, fără să pricep de ce unii oameni nu reușesc să-și dea seama când greșesc, când rănesc pe cineva, ba mai mult, dau vina pe celălalt (pe rănit adică).

Și-am început cu mine. Mi-au trebuit câteva luni bune să aflu cine sunt. Și nu a fost frumos, m-am simțit mică și extrem de „neomenească”. Am descoperit în mine trăsături de care nu-mi dădusem niciodată seama. Și mi-a fost atât de rușine... M-a durut inima, literar, și câte lacrimi am vărsat... .
Așa am început să mă schimb, să-mi modelez caracterul/personalitatea, și m-am „învățat” să fiu om. Pentru că nu știam, deși eram convinsă că știu. Procesul de „umanizare” nu s-a terminat, nu se va termina nicicând. Continui la fel de intens ca acum 15 ani, să mă studiez pe mine, și apoi pe ceilalți. 

Viața rezervă multe surprize fiecărui om. Unele sunt bune, altele rele. Unii oameni primesc mai mult, alții mai puțin (și poate muncesc la fel). Altora li se cere mai mult/prea multe, unora nimic. Unii pierd fără să greșească, alții câștigă. etc. Dar așa merge lumea de când se știe.

Sunt multe modele/feluri de oameni. Din nefericire, mulți nu merită să fie numiți „oameni” pentru că de uman au doar aspectul. Însă aceștia sunt cei mai puternici și te pot strivi instant.
Și-mi este frică de astfel de persoane. Că muncesc și mă străduiesc atât de mult... Și m-am izolat oarecum. Conștient, însă nu voit; constrânsă de împrejurări, întâmplări și de cei care sunt mai puternici ca mine.
Dar n-am uitat să fiu om! Și n-am uitat „să dau Cezarului ce-i al Cezarului... ”. Și nu gândesc că sunt toți la fel, nu am închis ușa în fața celor care SUNT oameni.

Bani, faimă, putere sunt lucruri ce ne dorim mulți. Luptăm cu dinții, călcăm în picioare sentimente, strivim persoane, mințim cu nerușinare, profităm de buna credință a celorlalți, distrugem vieți iremediabil, nimic nu poate să ne stea în cale. Și noaptea dormim liniștiți, fără nicio remușcare. Pentru că remușcările încetinesc progresul... .

Și-am uitat să mulțumim, să încurajăm, să alinăm durerea semenilor, să ne oferim umărul cuiva care plânge, să dăruim un zâmbet... Pentru aceste comportamente NU primim nimic material! Nu ne ajută să urcăm pe scara socială. Nu avem timp de pierdut cu nimicuri. Astea sunt pentru ceilalți/neisprăviți!

Și asta am vrut să zic: nu am dat niciodată ca să primesc înapoi. Am dat pentru că așa fac oamenii, așa trebuie, pentru că avem discernământ. Însă când dai și tot dai, si iară, iar ceilalți iau, convinși că li se cuvine, ajungi să te întrebi: chiar nu merit, chiar pot să trăiesc fără să primesc nimic? 
Nu, nu cred că se poate merge înainte numai dând. Totul este un schimb. 
De aceea zic: oameni, învățați să vă comportați omenește. Banii nu sunt totul! Și nu sunt ipocrită să zic că nu-mi trebuie... am de plătit și eu facturi.

Pace și înțelegere tuturor celor care se comportă omenește. Chiar dacă sunt patrupede.

Tuesday, 11 February 2014

Triunghiul dragostei - confesiuni

Ieri glumeam cu un prieten despre necesitatea unei „călduri carnale” alături.

Mai precis, dorm singură și sunt extrem de friguroasă.

Merge centrala non stop, însă nu face față. Cum zicea și altcineva pe Facebook: apartamentul meu e pe colț, în dreapta nu locuiește nimeni, jos sunt plecați, stânga fac căldură puțin, sus minim.
Și da, am termopane, izolație exterioară, calorifere în toate camerele, însă mie îmi dârdâie chiloții incontrolabil. Mai ales noaptea. Brrrrrrrrr.
Așa că, a trebuit să vin cu o soluție deoarece nu reușeam să adorm: aveam picioarele înghețate (oricât de cald ar fi fost în dormitor).

Nu este o invenție proprie, nu. Este de când lumea. Când încă nu existau sobe, calorifere în toată casa.
Cărbuni aprinși erau puși într-un vas termic și băgat sub pături în pat, sau lăsat în mijlocul camerei să emane căldură.
Am vrut să fac asta mamei, se plângea că-i sunt înghețate picioarele, însă a refuzat categoric de frică că ia foc. Avea dreptate, așa că am luat ceaunul cu jar și l-am dus la mine în cameră. Raiul pe pământ.

Dar la oraș nu am cărbuni/jar așa că am luat o sticlă de plastic de 2 litri și am umplut-o cu apă clocotită! Apoi am pus-o sub pături, în pat, am așteptat 5 minute și  m-am băgat la somn.
Ioi, frate, nu pot să descriu în cuvinte ce minunat este. TREBUIE să probezi!
Un valid substitut la căldura trupească a unui bărbat. Dar ce zic? Infinit mai bine.
  • Nu-mi dă cu picioarele,
  • Se lipește de mine fără să crâcnească,
  • Nu vorbește idioțenii, mă ascultă,
  • Nu se uită la filme cu supereroi și nici nu visează la orice fufă din univers, etc.etc ( am tot vorbit calitățile și defectele UNOR bărbați)
Deci, femei friguroase din toată lumea, aceste rânduri sunt adresate vouă.
Nu aveți nevoie de nimeni să vă încălzească!
O simplă sticlă de plastic vă furnizează toată căldura ce aveți nevoie! Și nu vă cere NIMIC în schimb!
Asta dacă nu aveți vreo sticlă special pentru asta. Sunt o groază în comerț, însă eu consider că-s bani aruncați. Plus că se poate strica, cum i s-a întâmplat mamei, și-i păcat.

Asta e gratis, o puteți folosi ori de câte ori aveți nevoie. În caz de se strică, o schimbați instant.
De regulă, se topește de la apa prea fierbinte, nu „mai prinde” bine dopul, adică nu se mai închide. Fiți atente să nu vă opăriți!

Nu folosiți chiar apă clocotită, eu sunt exagerată, ca de obicei!

Asta dacă nu aveți deja un corp lângă voi. Și-atunci sunt geloasă!!! Ce mama naibii. 
Aveam și eu nevoie acum... însă trebuie să mă mulțumesc cu o sticlă. 
Greșit! 
Nu mă mulțumesc cu una, 3 este suma perfectă! Triunghiul dragostei. 2 sticle și eu. Yuhuuuuuuuuuuu!

Monday, 10 February 2014

Cadouri - să dai ori să primești?

Mulţi dintre noi iubesc cadourile... o parte adoră să le facă (ca mine), altă parte adoră să le primească.
Eu zic că e frumos să dai, dar e super frumos şi să primeşti. Nu?!
Însă avem mai mereu aceeași problemă?
--- „Ce să iau, unde să merg, cine mă poate ajuta?! Nu mai am nicio idee... ”

Pentru asta există (pe blogul meu) secțiunea „Cadouri” în bara de meniu. Verifică. Te asigur că o idee tot vei găsi, fie pentru bărbați, cât și pentru femei.

Fac cadouri de când mă știu. În anii ce au trecut am făcut atât de multe, că mi-a luat şi zile întregi doar să împachetez. Căutam soluţii/idei sugestii oriunde aveam ocazia. Și când dădeam peste un articol, ca cele de pe blogul meu, eram super fericită.

Cum am mai subliniat de multe ori, când decizi să faci un cadou cuiva, ar fi de preferat să cunoşti gusturile/dorințele/necesitățile acelei persoane.
Dacă sunteţi prieteni apropiaţi poate chiar ştii ce îşi doreşte şi ar fi uşor, chiar perfect. Dacă nu știi nimic, întreabă prietenii, familiarii (sărbătoritului/sărbătoritei, evident).

Toţi am vrea să primim cadouri pe gustul nostru... nu un cadou orişicare, fără personalitate.

Nu merge pe principiul: „ceva acolo, gestul contează”! 
E adevărat că gestul contează, însă NU lua un lucru inutil.

Preţul nu este foarte important, dar să fie un lucru care se poate folosi. Şi găseşte şi hârtia pentru împachetat/punga/cutia potrivită.

Atenţie: să nu faci de două ori acelaşi cadou. Nu-i frumos deloc. :)

Și astăzi e chiar uşor să faci cadouri. Le poţi cumpăra stând acasă, pe scaun, în faţa calculatorului.
Nu-ţi trebuie maşină, nu să stai la rând, nu ai restricţii de orare, nu îngheţi, nu te enervezi, NU PIERZI timp şi ai foarte multe alegeri. Comandă-le on line.
Eu sunt fanul numărul 1 al acestui sistem.
Numai să știi de unde, informează-te asupra magazinului. Din nefericire, comerciantul român, are acest prost obicei de a vrea câștig imediat, păcălind pe oamenii de bună credință.

După ce ai decis ce vrei să-i cumperi sărbătoritului/sărbătoritei, aruncă o privire pe:

Elefant.ro (cărți, modă și accesorii, branduri de renume la prețuri foarte ispititoare.

Adevărul shop - comercializează o vastă gamă de produse (ca și mai sus dealtfel): carți, fashion, electrocasnice, cadouri etc. Ai la ce te uita. 

Fun gift - ehi, magazinul acesta este chiar specializat în cadouri fel de fel. Sunt foarte rapizi (livrarea prin curier, direct la ușă, în 24 de ore) și oferă transportul gratuit la o comandă de numai 25 de Ron (înainte de orice sărbătoare). Eu.... sunt client și sunt foarte mulțumită.

Pentru cărți recomand Book city pentru că împachetează GRATUIT în hârtie pentru cadouri un eventual cadou. 

Dacă vrei ceva haios: un tricou, o cană, etc, du-te pe Tshirt Factory. Abia ce au demarat o companie cu transport gratuit la două tricouri cumpărate. Ocazie bună de achiziționa cadouri pentru un majorat oarecare.