Friday, 31 January 2014

Numerele preferențiale – Erecție?!

Și amu, frate, dacă este vreun cititor de-al meu care are un astfel de număr... îl pierd!!!
Asta e. Riscul „meseriei”. 
Dar îmi stă pe suflet de foarte mult timp. Adică de vreo 3 ani, când mi-am luat eu mașină în Ro (amu n-o mai am). 
Băi, habar nu aveam ce-s alea numere „preferențiale”. Căutând pe net, atunci erau la modă numerele cu spațiu între litere, descopăr că se puteau avea astfel de numere contra cost, evident.
Măi să fie... fiecare cu chestiile lui...
Dar n-am înțeles încă de ce un om ar dori să-și scrie numele pe mașină.
M-am chinuit ani de zile să găsesc o explicație plauzibilă. Am și întrebat câțiva oameni care își etalează cu mândrie numele, dar nu m-au putut lămuri.
Și eu sunt curioasă de mor!!! Nu pot să dorm noaptea, pe bune.

Am mers la București să întâlnesc un prieten străin și-am vrut să-i arăt ciudățenia asta de obicei ce au unii români. Mă uit la 10 mașini cu număr de București... băi, NICIUNA nu avea număr preferențial.
Și-atunci mi-am zis că moldovenii sunt mai cu moț.
Că, na, lumea n-are de unde să știe cum îl cheamă pe cutare sau cutare, și-atunci hai să-și pună numele la vedere, să nu moară lumea proastă.

Am locuit 10 ani în Italia și singurele numere preferențiale ce am văzut erau alea de la Crucea roșie, Poliție, Ambulanță și alte asociații de importanță națională.
Și-atunci am vrut să aflu dacă le este permis sau nu să-și aleagă numărul. Surpriză - surpriză!!!
Au voie! Tot contra cost, normal.
Și-am întrebat de ce nu-și aleg astfel de numere, ca românii.
--- „Păi ce, eu muncesc ca să știe alții numele meu? Cu ce mă-ncălzește, ce câștig?”
No comment.

Într-o zi, coborând din mașină, mă oprește un tip și-mi spune că am nume frumos.
Mă uit la el pieziș
--- Ne cunoaștem? De unde-mi știi numele?!
--- Păi de pe numere; te numești Ecaterina, nu?
Ptiu, stuchite-ar câinii!!! De unde și până unde „Ecaterina” când numărul ce aveam era ceva cu ERC?!
Băi, ce fel de limbă vorbești tu? Germană???
Mai degrabă ERECȚIE, a zis nepotul meu. Dar nu Ercaterina! WTF???!
Tu știi că atunci când mi-am luat numerele la ghici, am zis că iau orice număr nimeresc, indiferent de ce și cum?!
Mi-a fost teamă c-am să primesc SUG, CUR, ASS, și mai erau câteva (mi-e rușine să le scriu), dar am jurat că-l iau pe ORICARE, dar nu dau 1 leu în plus statului român (să-și cumpere avioane)!

Așadar, TE ROG, te implor, dacă ai o explicație logică la de ce românii țin cu tot dinadinsul să-și impună numele întregii lumi, te rog să mi-o spui și mie.
Să nu mor proastă... de tot. :D

Și-acum mă taie, dacă vrei,
Și-aruncă-mă la câini!El Zorab – Coșbuc. Pentru cine nu știe. Sunt sigură că nu e cazul.  :p

Ps. Covoarele din imagine nu-mi aparțin. Eu spălam codițe, cu totul și cu totul altă lume... :D

Thursday, 30 January 2014

Copiii singuri la părinți II

Continui ce am început alaltăieri.

Nu îndemn pe nimeni să-și facă idei greșite despre oameni ce nu cunosc PERSONAL, doar pentru că sunt singuri la părinți. 
Nu evitați copiii singuri, nu îi tratați cu răceală, nu îi judecați.
Nu întotdeauna este vina lor că sunt așa (dacă sunt). Părinții sunt în mare parte responsabili, dar sunt de părere că la 30 de ani un om, bărbat sau femeie, are discernământ și poate face diferența între bine și rău, corect și greșit, alb și negru, matur și imatur, etc.

Nu cred că la 30 de ani trebuie să ne zică cineva care-i secretul vieții.
Există internet, cărți, documentare, etc. NIMENI nu s-a născut învățat, toți putem greși, dar vine o vreme când TREBUIE să creștem. Și dacă părinții prea permisivi nu au putut să ne  învețe cum să devenim maturi, atunci trebuie să luăm noi măsuri. Părinții nu vor fi trăi o eternitate.
Toată viața vom căuta un substitut al părinților, o nouă mamă care să stea după noi. 
Vom deveni dependenți de ea, o vom sufoca și îi vom face viața amară, inevitabil va pleca. Nimeni nu iubește să fie sufocat. Nimeni nu are datoria, (sau obligația) să stea după noi ca după un copil de 5 ani. Mama ar fi trebuit să ne-nvețe să ne purtăm singuri de grijă, nu să sară în ajutorul nostru la orice bătaie din palme.

Recomand o perioadă de singurătate strictă. Fără părinți, fără partener, fără ajutor de nicăieri. Știu că-i ușor și binevenit orice mic ajutor, dar poate că nu avem nevoie. Ce avem nevoie este să învățăm să ne comportăm ca adulți responsabili. Până nu e prea târziu. Nimeni nu are datoria să ne suporte imaturitatea cum au  făcut-o părinții, din prea multă iubire.
Când vom învăța să nu mai luăm telefonul să sunăm acasă, când vom învăța să trăim singuri, NUMAI atunci vom fi preparați pentru o relație. 

PS Nu îndemn pe nimeni să se certe cu părinții, să-i ia la bătaie, să uite de ei. Nu e vina lor în totalitate, poate chiar nu e deloc! Nu-mi permit să dau sfaturi, nu am niciun drept, nu sunt persoana potrivită.
Îndemn la un dialog sincer, deschis, și, unde este nevoie, se poate apela la un consultant în materie. 
Sunt cazuri în care iubirea părinților a făcut din copii niște paraziți...  și nu numai emoțional. 

Părinți, dați-le voie la copii să crească, să-și poarte singuri de grijă. Este DATORIA a voastră și DREPTUL lor! 
Nu sunt toți imbecili sau labili psihic, puturoși sau dobitoci.


Și uite, exact astăzi am găsit vorbele aste pe net (din italiană):


„TREBUIE să învățăm ma întâi să trăim singuri, numai așa putem învăța să trăim cu alții, altfel stăm cu ei din necesitate. Ar trebui (să existe o materie) să se învețe la școală cum să stăm singuri, cum să ne mulțumim cu noi.”

Este ceea ce încerc să explic de ani de zile celor din jurul meu. Dar mă iau toți în râs, convinși că știu să trăiască singuri, nu au nevoie să învețe... .
Mda, de aia nu reușesc să se despartă de un bărbat violent/sau de o femeie oportunistă.

Ps. Din cauza acestui articol am avut un coșmar înfiorător. Se făcea că eram îndrăgostită de un mămos fără margini, și-atât de mult mă deranja lucrul acesta încât nu mai voiam să dau ochii cu părinții lui, care, de altfel, erau oameni foarte buni.
Eu care sunt independentă de la 5 ani, cu unul care habar nu are ce este viața. Terifiant sentiment. 
Din cauza asta ne-am despărțit... iar el a fugit la mama.
Groaznic, cred c-am să stau singură toată existența mea! Doamne, păzește-mă!

Wednesday, 29 January 2014

Iarna din inima mea

E iarnă absolută în inima mea,
Păduri nesfârşite de gheață au pus stăpânire pe ea.

Am sufletul greu, culm de zăpadă,
Dar cine..., cine este capabil să vadă?

Pieptul alb infinit mă apasă,
Mă uit în jur..., nu e nimeni în casă.

Sufăr imens de-o poveste nespusă,
Singură..., zac pe un pat de durere răpusă.

Unde e el..., ce face..., cu cine...
Oare... oare se mai gândește vreodată la mine?!

Lacrimile-mi curg nenumărate la vale
Și imediat se transformă-n superbe cristale.

Cristale de gheață ce intens strălucesc,
Unde ești iubire, cum... cum să te găsesc?

Mă uit într-un punct fix pe tavan,
Ce văd, ce este, oare-i un cal năzdrăvan?

Și dacă îi cer la el să mă ducă?!
Shhhhhh, taci!..șoptește o voce... ce vezi e-o nălucă.

Ce febră ai, și ce nefericită...
Stai, nu te zbate... nu plânge, iubită.

M-auzi?! Sunt aici, nu plec nicăieri fără tine,
Tu... ești esența vieții, ești totul pentru mine!

**
Daca ai apreciat, te rog da un like, share, lasa un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alatura-te la fomidabila pagina de Facebook. O gasesti tu pe undeva pe aici. Se plimba aiurea. Nu stiu ce-i cu ea.
Dar mai ales nu uita sa ma urmaresti sau sa-mi citesti cartile pe Amazon.



Tuesday, 28 January 2014

Copiii singuri la părinți

Partea I
Premiză: Mă aștept la reacții extrem de severe din partea multor persoane. Intenția mea NU este să judec, să dau lecții, să învăț. Nu sunt părinte, nu-mi permit să vorbesc din prisma lor.
Voi vorbi exclusiv din experiențele mele.
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

Se spune că un copil singur la părinți este egoist, egocentric, arogant, răsfățat, posesiv, nepoliticos, iresponsabil, imatur, agresiv, intolerant, competitiv, materialist, excesiv de dependent de părinți, se simte singur, nu știe să-și manifeste sentimentele, etc, etc, etc.

Și se tot vorbește de faptul că sunt stereotipe, adică etichete pentru TOȚI cei ce sunt singuri la părinți.

Detest etichetele și afirm cu tărie că fiecare om este UNIC și indivizibil.

Românii sunt toți hoți!” Eticheta străinilor.
--- E drept/corect/adevărat?!?
Bineînțeles că nu!

Părerea mea este că sunt și copii așa, și altfel. Pot fi ca mai sus, sau NU. La fel cum un copil din 10 frați, poate avea trăsăturile de mai sus. 

Dar, să-mi fie cu iertare (nu vreau să generalizez, nu vreau să ofensez pe nimeni), experiența mea cu bărbații singuri la părinți a fost catastrofală. Puțin spus.
  • Prima cu un italian care la 37 de ani  mai dormea cu mama-n pat (când aveau oaspeți și camera lui era dată oaspetelui, e drept, dar mai erau și alte camere cu paturi goale...).
  • A doua cu un român trecut de 30 de ani, care se lăuda că locuiește singur, dar nu făcea nici duș la el. Mânca, se spăla la părinți, acasă la el DOAR dormea. Habar nu avea să aprindă aragazul, să-și facă un ceai MĂCAR, să-și pună hainele la spălat, să-și plătească facturile, să-și ducă coșul, etc.etc. Părinții făceau absolut tot. 
Se mai spune și că un copil singur la părinți se maturizează mai devreme pentru că e singur și suferă... Hmm.
Eu nu am văzut nici cel mai mic semn de maturitate la niciunul din ăștia 2 bărbați. 
Am cunoscut și ceva femei de acest tip, dar cu ele mi-a fost mai ușor, nu am avut relații de lungă durată. Nu m-au putut răni.

Niciodată nu m-am ferit de un copil care a fost singur la părinți, și niciodată nu am etichetat pe nimeni înainte să-l cunosc.
Nu judec, nu acuz, doar OBSERV! Și ținând cont de faptul că am trăit aceste istorii, cred că am dreptul să vorbesc despre ele.

Partea a II aici.
Dacă ești de acord, un like la pagina Facebook ar fi foarte apreciat. Mulțumesc.

Monday, 27 January 2014

Vine, vine... Sfântul Valentin!!!

Se apropie, cu pași repezi, 14 februarie!!!

--- Și ce? Vor zice unii caustici.
--- Ce e cu ziua asta, cu ce se mănâncă? E sărbătoare națională? Ne dau liber la servici, la școală? Vor întreba unii mirați și încrezători.
Din nefericire, NU, nu este sărbătoare națională, nu se dă liber nicăieri. Îmi pare foarte rău. Nu voiam să dau o lovitură sub centură, dar este adevărul crud. Îmi pare rău.

În data de 14 februarie (încă nu știu ce zi este) se sărbătorește IUBIREA! SfântulValentin. Am scris pe această temă și anul trecut.
Cei care iubesc, știu despre ce vorbesc. Au priceput din prima... ehehe, Ferice de ei.
Personal, NU am sărbătorit NICIODATĂ ziua aceasta pentru că... ăăăăăăă, hmmm, oare cum să zic?

Zic și gata, nu este o rușine: am fost singură CUC. Și ziua asta se poate sărbători doar în DOI! 
Dar asta-i viața. Unul are o dată, altul, de 10 ori și altul... niciodată! :D
Oricum, stați la curent că voi publica meniuri speciale, de pe celălalt blog al meu, și voi da și câteva idei de cadouri. 
--- Cum adică „ce cadouri; iar trebuie să facem? Offffffffff!”
TREBUIE și gata. Dacă nu vrei probleme în paradis. :D
Dar nu te speria, frate, sunt cadouri simbolice mai mult. Și flori. Cel puțin așa recomand eu. Asta dacă nu cumva îți curg banii gârlă. Nu știu, zic și eu. 
Sau... este o ocazie bună pentru a-i oferi surpriza vieții ei. Da, mă refer la bărbați mai mult, că na, mi-s muiere și vorbesc din prisma mea. :p
--- „Despre ce surpriză vorbești?”
Doa..........., un inel, frate. INEL de logodnă. Ce Dumnezeu?! Eu, dacă aș avea un iubit, asta aș spera. :p
Dar, tu știi mai bine. 
Oricum ar fi, mai sunt câteva zile, mai bine ar fi să te pregătești din timp. Pe net poți face adevărate afaceri, dacă știi unde să te uiți. Te ajut eu.
Dacă iubita pare că nu este interesată de ziua aceasta, să nu cumva să-ți treacă prin minte să o crezi! 
În fundul inimii speră ca tu să-i faci MĂCAR o surpriză. O cină în doi, o floare..., o Lamborghini, un jet privat, o vacanță la Paris, un diamant de mărimea unui ou de prepeliță. Lucruri mici... :p
Serios acum.
Las câteva link-uri la magazine on line care se ocupă aproape exclusiv de comercializarea cadourilor pentru sărbători de genul. 

Nu uita de flori. UNA (așa aș prefera eu). Roșie (culoarea pasiuni, a iubirii).

Sunday, 26 January 2014

Vina șoferului, sau a pietonului?

A nins și în orașul meu, ca aproape în toată țara. Nu a viscolit, nu a fost urât, a nins liniștit, și s-a depus un strat pufos, destul de înalt, de zăpadă.
Am ieșit în oraș, să fac o plimbare pentru că mi-era dor de iarnă... Vorba vine. :p
Toate străzile erau îmbrăcate într-o mantie alb imaculată. Mașinile de deszăpezire erau în plină acțiune.
Îmi plac locurile neaglomerate și înaintam cu greu pe trotuarele încă necurățate și puțin traficate.
De o parte și a alta a străzii, în parcaje, mormane uriașe de zăpadă acopereau mașini, coșuri de gunoi, bănci.
Mergând agale, admirând peisajul mirific, mă decid să traversez de partea cealaltă a străzii. Mă opresc, mă uit în stânga, în dreapta și iar în stânga, nicio mașină, deci, merg înainte.
Trec, mă opresc să mă uit după un câine, mi-era frică că se ia de mine, și asist, fără să vreau, la o scenă destul de palpitantă.
Două fete de vreo 13-14 ani, ajung la trecerea de pietoni. Se opresc, se-ntorc înapoi indecise, și iară. Decid într-un final să treacă, fără să se asigure. O mașină venea încet înspre ele. Trec fără să se uite iar eu observ cum șoferul frânând forțat, face mașina să alunece ca o sanie amenințător înspre fete. Se oprește cu botul la câțiva cm de picioarele lor.
Ele ridică ochii cu fulgere de ură trimise către șoferul (mascul) destul de tânăr.
--- Ești un dobitoc. Puteai să ne omori, criminalule! Nu știi că noi avem prioritate, prostule?
Mă uit la șofer, acesta șocat, privește în gol. Nu răspunde și-mi dau seama că era foarte speriat. Mi-a fost milă de el și era cât pe ce să mă răstesc la fetele alea atât de arogante și iresponsabile.

Am văzut cum au acționat fetele, șoferul le-a zărit și el, sunt sigură că ar fi oprit dacă fetele ar fi fost decise să treacă. Dar ele au făcut un fel de dans, înainte-înapoi, și s-au băgat EXACT în fața mașinii. Șoferul, luat prin surprindere, a reacționat, dar pe zăpadă, mașina se comportă bizar, oricât de atent ai fi.

Măi, oamenilor măi, acum sunt pieton, dar am condus vreo 13 ani în fiecare zi, (am făcut mii de kilometri, în țară și-n afară) cum naiba vă trece prin minte să vă băgați în fața unei mașini când strada-i plină de zăpadă?!
V-ați gândit vreodată că o mașină are un spațiu de frânare și că pe zăpadă, pericolul ca aceasta să alunece mai ceva ca o sanie, este extrem de mare?!
Ai precedența? Dacă te omoară, mai contează că tu aveai sau nu prioritate?!
Este absolut absurd cum cei care nu au condus niciodată pot fi atât de iresponsabili, aroganți și critici.
Nu e că sunt șoferi care te-ar trânti la pământ cu intenție. Nu-s tâmpiți să ajungă la pușcărie. Dar accidente se întâmplă oriunde. Și nu sunt toate din vina șoferilor agresivi.

Vă îndemn, ca pietoni, să fiți puțin mai atenți și NICIODATĂ, fie că este zăpadă sau nu, să nu vă băgați direct în fața unei mașini.
Automobilele nu sunt nave spațiale, nu se opresc instant. Au nevoie de spațiu. Iar dacă este polei, oricât de bun șofer ai fi, nu poți evita un pieton care decide, fără să se asigure, că vrea să treacă.

Precizare. Nu apăr șoferii români, nu sunt de partea lor orbește.
Eu sunt pentru dreptate/justiție/adevăr!
Am luat carnetul în străinătate, am condus 9 ani acolo; când m-am întors am fost convinsă c-am să mor tamponată de piloții de formula 1 de la noi. Am supraviețuit, din fericire, însă pentru că am fost extrem de vigilentă, și nu m-am băgat în fața lor.
Îndemnul meu este, fie că sunteți șoferi sau pietoni, să respectați regulile de circulație și să nu pretindeți imposibilul de la niște mașini.
FIȚI ATENȚI, nu vă grăbiți, ASIGURAȚI-VĂ de mai multe ori!

Merită să-și pierzi viața, sau să pui în pericol pe a altora, pentru 2 minute?
NU!

Saturday, 25 January 2014

Iarna - anotimpul copilăriei

Afară-i frig și ninge tare,
Eu tremur cu disperare,
Zăpada cândva iubeam,
Cu sania mă dădeam.

Dar asta când eram mică,
Și de frig nu-mi era frică
Abia așteptam să ningă,
Să mă pot juca în tihnă.

Primăvara - (pauză, altfel sună rău) sădeam campanule,
Vara - (pauză) prășeam barabule,
Toamna - păpușoi tăiam
Și sfecla o recoltam.

Zilele în car' ploua,
Munca nu diminua,
Pe mama o ajutam,
Și lecțiile-mi făceam.

Iarna era pentru mine
Ca un coș cu clementine. (iubesc fructele astea!!!)
Plecam dimineaț' la școală,
Mă-ntorceam când era seară.

Cu ghetuțele udate,
Și cu hainele-nghețate,
Dar cu surâsul pe buze,
De la tata cerând scuze.

Acum însă nu-mi mai place,
stau ca în carapace,
Tremur tot și îmi curg mucii,
Din gură îmi ies clăbucii.

Mâinile-mi sunt degerate,
Picioarele congelate,
Nasul roșu și umflat,
Tenul rău tumefiat.

Eu visez numai la vară,
Când mă-negresc ca o cioară,
Îmbrac numai rochițele,
Râd și culeg micșunele.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau hai sa devenim prieteni pe Facebook.
Iti Multumesc, si te astept cu mult drag om cu suflet.



Friday, 24 January 2014

Mai dă-mi o șansă...

Alta, TE ROG!
--- „Dar ai avut nenumărate și le-ai dat cu piciorul. Te implor, nu mă mai chinui... nu TE mai chinui. Nu se poate. Am încercat destul. Sunt obosit/ă, epuizat/ă. Mai mult nu pot. Dă-mi pace. Fie-ți milă.”

--- „Te iubesc atât de mult! Simt că mor fără tine. Hai, nu fi rea/rău... ai și tu defecte numai că eu nu le iau în considerare. Spune-mi ce să fac ca să îndrept asta. Fac orice, te rog. O ultimă șansă.”

Sunt sigură că multe persoane au trăit măcar o dată în viață o asemenea istorie.
O iubire tumultuoasă, chinuită care te secătuiește de energie. Așa sunt unele iubiri. Și fac atâta rău...
Devii trist, apatic, te neglijezi fizic, psihicul e la pământ, nu mai vezi lumină nicăieri, dar nu poți să spui nu... îl/o iubești atât de mult. Și îi dai o altă șansă, pur știind că este inutil. Este la 15 „cădere”. V-ați despărțit de nenumărate ori, dar tot nu a învățat.
Se comportă bine 1 oră, 1 zi, 2 poate... dar apoi revine la adevărata fire. Și iarăși pleci, și iarăși vii, și iarăși te minți.... dar speri ca un nebun că de data asta o să înțeleagă. Tu știi că te iubește... și când iubești poți face orice!
Orice! Dar tu nu te poți resemna să iubești un om ca toți ceilalți. Tu vrei un om deosebit, că asta ți-a promis.

Femei, bărbați... mă adresez vouă care trăiți istorii de genul, nu dați cu piciorul iubirii din cauza orgoliului, dar nici nu vă chinuiți să stați cu un om care nu este coerent (valabil pentru ambele sexe). Nu este bine pentru niciunul dintre voi.

Ați dat mai multe șanse, ați făcut bine, dar vine o zi în care trebuie să spui STOP!
O singură viață avem! Nu o irosiți pe iubiri deșarte.
Vei suferi enorm, dar acum... acum nu suferi cu el/ea lână tine? Și ce folos? Vă faceți mai mult rău decât bine. Nu s-a schimbat niciodată deși spune că a încercat.
Tu ai văzut, tu știi că nu a făcut-o, însă el/ea este convins că a încercat. Și te acuză de cruzime, că nu ai iubit, că nu ești drept/dreaptă.

Întoarce-te cu spatele, lasă-l/o să plângă... plângi și tu, dar nu te amăgi.
Unii oameni nu sunt capabili să se schimbe. Sunt ca dependenții de alcool, droguri, etc.
Unii oameni nu știu cum se face și nu vor să-nvețe. Sunt mulțumiți cu viața lor. Și dacă după nenumărate șanse, după nenumărate promisiuni, nu vezi nicio îmbunătățire, pleacă! fără să te uiți înapoi. Din nefericire iubește mai mult să fie cum este, decât să te aibă pe tine.
Meriți mai mult.
Orice relație este un schimb: îți dau, îmi dai. O relație în care unul știe numai să pretindă/să ia, nu poate supraviețui mult. Este iadul pe pământ.
Uită-te în oglindă:
--- Îți place ce vezi? Tristețea și resemnarea ci se citește în toți porii.
--- Asta ai visat tu să ai, asta e iubirea minunată pe care ți-ai închipuit-o?
Nu înțelege greșit, nicio relație NU este perfectă. Toate cuplurile au probleme, neînțelegeri, incoerențe.
Dar unii oameni nu sunt pregătiți pentru o relație (nu ține de vârstă), unii chiar nu știu ce e iubirea, unii nu sunt capabili să dea pentru că NU au nimic de dat!

Fac referință la cazuri extreme, unde nu mai trăiești, nu mai surâzi, nu mai respiri...
Fă-ți valiza și pleacă. Este inutil să mai încerci. Nu te vrea...  nu te iubește cu adevărat. Este un/o parazit/ă.
Dar știai asta, nu?!

Ia măsuri ACUM, până nu e prea târziu. Luptă pentru fericirea ta, este dreptul tău!

Thursday, 23 January 2014

Ordonată, eu? Sigur!

Ce persoană neglijentă, dezordonată, dezorganizată am fost pentru mulți ani... . Un coșmar pentru surorile mele mai mari care se ocupau de curățenie și disciplină.
Într-o zi, Săndy (una dintre surorile în cauză) mă roagă frumos să-mi fac ceva ordine între haine că nu mai reușește să găsească nimic de-al ei. Avem vreo 9 ani.
Atunci eu, de dragul ei, mă apuc de ordine. Fac singură din lemne și sârmă o sumedenie de „umerașe” și bat atâtea cuie în pereți (ca să-mi agăț hainele... la dulap nu m-am gândit... :P) că s-a înspăimântat toată familia.

Am fost felicitată de Săndi, dar mi-am dat seama că nu prea le aveam cu rânduiala. M-am simțit foarte netrebnică și-am început să-mi modelez caracterul/personalitatea/trăsăturile, etc.

Acum sunt o persoană foarte ordonată, disciplinată (chiar prea), iubesc organizarea și oamenii care știu
 ce-nseamnă și o pun în aplicare.
Cunosc multe persoane care susțin că sunt ordonate... dar nu găsesc niciodată nimic în casă sau pe birou. Mă mir că-și găsesc capul... :D

Sper că nu ești una dintre ele.  

Wednesday, 22 January 2014

Dar noi ne potrivim...

Cântecul acesta a făcut furori în rândul celor ce iubesc.
O melodie „urechiabilă”, cu un refren ușor de ținut minte, care transmite un mesaj simplu, comun:
chiar dacă două persoane sunt diferite, iubirea îi face să se potrivească.
Unde mai pui apoi că cine transmite acest mesaj e un tip super hot... tipa la fel, dar mie îmi plac bărbații. No offense. :p
Geniale versurile și melodia. Bravo!

Dar... ce vreau eu să punctez este cealaltă parte a monedei: 
---- DA, vă potriviți FIINDCĂ vă iubiți!, ce veți face când iubirea se va stinge?
Pentru că dacă iubirea este singurul motiv pentru care vă potriviți, când ea s-a terminat ȘI relația voastră va ajunge la final.
Pentru că este (RELATIV) ușor să suporți firea total opusă a celui ce iubești, când iubești cu intensitate... Partea grea, imposibilă chiar, intervine după...
Când singurul vostru punct în comun era iubirea, când doar aceasta vă ținea împreună, v-ați căsătorit și poate ați făcut și un copil.
Dar acum nu vă mai potriviți, pentru că NU VA MAI iubiți. Și basmul s-a încheiat. De acum vine coșmarul. Ce trist.

Eu sunt convinsă totuși, că există șanse de reușită a unei relații între doi oameni diferiți.
Dar trebuie acționat când iubirea este puternică și când nevoia de celălalt este copleșitoare.  
Trebuie să dialogați, să ajungeți la compromisuri, pe un teren comun. Este nevoie de foarte multă muncă. Este imperios necesar ca amândoi să fi observat că nu se poate merge înainte când unul vrea la mare, iar celălalt la munte. 
Poate unul are mai multă experiență decât celălalt, poate e mai matur, poate știe mai multe, poate vede un tablou mai larg și se raportează la el, POATE e mai responsabil și-atunci l-ar putea învăța pe celălalt cum se nutrește o relație.
Din nefericire... de obicei, cel care nu știe nimic despre viața în doi, sau ceea ce știe este strict legat la familia/mediul în care a trăit/a fost educat =un tablou foarte mic, acela nu va conștientiza că nu se poate merge înainte continuând pe aceeași stradă, dar pe benzi diferite. Aceștia sunt imaturii care nici la 60 de ani nu vor vrea să vadă că habar nu au ce implică o viață în doi.

De aceea las 2 cântece. Complet opuse primului.
Primul exprimă durerea și disperarea a unui om care iubește, dar știe că nu se poate.
https://www.youtube.com/watch?v=9pSox8OY8mI

Al doilea este istoria unei iubiri care a avut multe încercări, iar bărbatul a fost îndeajuns de curajos să recunoască că așa cum este el, ea nu-l va putea accepta. Și vrea din inimă să se schimbe. Vrea să mai încerce o dată, deși a mai avut destule șanse înainte.
https://www.youtube.com/watch?v=IUWwi3_Ts3k

Mă simt să recomand: 
Nu da cu piciorul iubirii adevărate din cauza orgoliului. 
Nu-ți bate joc de o iubire cerșind la infinit o nouă șansă pe care apoi să o ignori. Iubirea nu este veșnică. Există o limită la toate. Dar despre asta voi mai scrie pentru că simt că este nevoie.

Cine are urechi, mă rog să audă. 

Tuesday, 21 January 2014

O caldă îmbrățișare...

Dragă cititorule,
aș vrea să te îmbrățișez pentru că ai ajuns pe blogul meu. Poate ești un cititor fidel al aberațiilor mele, ori poate ești aici din greșeală, căutând cine știe ce răspuns; oricum ar fi, te îmbrățișez virtual.
Nu știi cât mă bucură să știu că sunt oameni pe lumea asta care apreciază (măcar câteodată) munca mea.
Am prieteni care nu o fac, dar afirmă cu tărie că mă iubesc. Așadar îmbrățișările mele îți sunt directe doar ție care citești.
De ce?
Păi, astăzi este ziua internațională a îmbrățișărilor. Nu știai?!!!
Nici eu!!! Și asta pentru că la noi nu se prea sărbătorește. Cel puțin nu s-a prea făcut până în acest an... Și-acum, începe timid, dar sigur.
Dar știai că îmbrățișările au efect pozitiv asupra sănătății. Nu?! Acest lucru a fost descoperit de către cercetătorii de la Universitatea din Viena. Bravo lor!!!
Da, așa este. Dacă îi îmbrățișăm pe cei pe care ii iubim (cât mai des cu putință), nivelul de stress scade, la fel și presiunea arterială (îmbunătățește memoria).

Mi-a trecut prin gând să mă îmbrac frumos și să merg pe stradă să îmbrățișez fiecare om ce întâlnesc. Noroc că există Google și am citit că dacă îmbrățișarea durează mai puțin de 3 secunde, nu are același efect. Și mai mult, dacă îmbrățișăm necunoscuți sau/și persoane în care nu avem încredere (ori viceversa) efectul este exact contrariul. (băiețelul din imagine, nu vrea îmbrățișările mele. buuuuuuuuu :p)
Da, am trăit-o pe pielea mea când după o ceartă cu un fost prieten, acesta a vrut să mă îmbrățișeze contra voinței mele. Cică să mă îmbuneze. Dar eu abia descoperisem că nu se putea avea încredere în el, din nefericire.
Așadar, te îndemn să îmbrățișezi pe cei dragi, pe cei ce îi iubești, pe cei ce-ți sunt alături, ori de câte ori sunt triști, nefericiți/îndurerați, speriați, etc.
Este demonstrat științific că o îmbrățișare ajută infinit mai mult decât o pastilă de Valium. Nu are efecte colaterale și dormi ca un prunc. :p
Și aceasta nu este doar o expresie: când mama își alăptează bebelușul (îl ține în brațe, nu?), glanda pituitară (o mică glandă endocrină legată de partea anterioară a creierului) produce oxitocină (un hormon) care se secretă în sânge și copilul se calmează instant.
Mamele au observat acest lucru, sunt sigură!

Nu e așa că atunci când iubești pe cineva, te pitulezi lângă el/ea și adormiți unul lângă altul cu zâmbetul pe buze?!

Dacă ai pe cineva care te iubește/te respectă lângă tine, întoarce-te spre el/ea și oferă-i (cel puțin) 3 secunde de îmbrățișare. Dar nu o fă doar astăzi, dar ori de câte ori ai ocazia.
Nu costă nimic.

O caldă îmbrățișare din partea mea!

Ps. Pentru cine este singur, ca mine, recomand o cafea și o bucată de ciocolată. Sau 2... 3... 5. Sâc!!!

Monday, 20 January 2014

Dragoste și ură

Iubesc internetul/calculatoarele. Consider că sunt cele mai mari invenții din toate vremurile.
Pe internet găsești orice fel de informație ai nevoie stând comod pe un fotoliu sau pat, la căldurică.
Pe vremea comuniștilor nici nu știam ce e ăla calculator. Când am terminat 8 clase, la școala din sătucul meu, nu exista un laborator informatic.
Când am „mers mai departe” iarăși nu am avut norocul să dau peste un calculator.
--- Îmi lipsea?!
--- Nici pe departe! Habar nu aveam că exista așa ceva!
Apoi am plecat în străinătate și acolo mi-au arătat „minunea”.
Am rămas fermecată și am vrut neapărat să învăț cum se „manevrează”.
Aveam aproape 25 de ani. O vârstă „memorabilă” aș spune. Mulți își vor da ghionturi și vor râde disprețuitor... în față sau pe ascuns. Dar eu m-am născut cu mult înainte de 1989 și pe atunci, tehnologia nu invadase încă țara.
Cât de greu mi-a fost să învăț să folosesc mousse-ul. Îl țineam cu două mâini și aveam impresia că făcea numai ce voia el, mergea în toate direcțiile, puncta orice, numai ceea ce voiam eu NU.
Doamne, cât de ignorantă m-am simțit. Câtă frustrare m-a încolțit... dar nu m-am lăsat și-n câteva ore am învățat și cum să scriu... cu două degete... arătătoarele. :)))))))
S-au mirat de capacitatea mea de pricepere... au zis că am un talent natural.
Dar eu cred că sunt înclinată la muncile care se fac cu mâinile și orice vreau să învăț, învăț. Asta am priceput de mică: învață tot ce se poate, nu se știe când îți va folosi.
Și de atunci voința mea de cunoaștere a tot crescut în intensitate. Și-am început să-nvăț să scriu cu toate degetele de la ambele mâini... Sunt pe o cale bună, dar mai am mult până să scriu cu viteza luminii!

La steaua care a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne ajungă... ” (Eminescu)

Sper să nu dureze mii de ani până ajung și eu să scriu ca un adevărat profesionist. :D

Am învățat să lucrez, să găsesc informații... dar mai ales, am învățat cum să mă țin în contact cu familia aflată la mii de km depărtare. Când dorul mă apasă, intru pe net și îmi văd frații, surorile, părinții. 
Iată de ce iubesc tehnologia și mă consider extrem de norocoasă că m-am născut în această eră.
Însă detest să fiu dependentă de orice, de aceea încerc din răsputeri să mă întorc la origini... când nu existau telefoane, mașini de spălat, roboți de bucătărie, biciclete electrice... .

  • Dar cum să afli ce fac părinții când ești departe?
  • Cum poți să speli o lenjerie imensă la mână când ai mașina de spălat care o face imaculată?
  • Cum poți să pierzi 2 ore să faci o prăjitură fără ajutorul tehnologiei, când cu un robot ai pierde doar 30 de minute?
Timpul este prețios și vremurile s-au schimbat. Oamenii și natura merg înainte iar tehnologia ne simplifică viețile. Dacă știm cum să o folosim.
Dacă suntem capabili să spunem STOP... 
Rupeți-vă din fața monitoarelor și mergeți să petreceți mai mult timp cu familia! 

Da, între mine și tehnologia există multe sentimente contrastante: ură și dragoste, război și pace, dependență și independență, rai și iad... Nici cu ea, nici fără ea... dar mai bine cu ea!

Dar cum am zis mai sus, faptul că pot să-mi văd familia la orice oră, din orice loc, nu are preț!!!

Sunday, 19 January 2014

Iubiri, speranțe și roluri

--- Ai visat vreodată să devii actor/actriță? Să joci în filme sau piese de teatru? Să stai în lumina reflectoarelor în fața a sute/mii de oameni?
Eu nu... Tata ar fi fost capabil, dar eu sunt altă fire...
Eu... mă înroșesc numai cât se uită cineva la mine. Iar dacă mi se adresează încep să mă bâlbâi și să tremur... Nu, nu aș putea să joc. Nici nu mi-am dorit vreodată.
La școală nu aveam curajul să ridic „două degete” să spun că știu...
Dar unii profesori mă obligau să citesc cu voce tare, sus în fața clasei, pentru că aveam o bună dicție și o voce răsunătoare. Au făcut-o pentru binele meu, și eu știam, dar tot tremuram și voiam să dispar. 
La 8 ani m-au ales să recit o poezie în fața a câtorva mii de oameni și ce-am făcut eu? Am uitat o strofă! 
Asta după ce am fost la diverse repetiții/recitări unde nu greșisem nici măcar o dată. Și când am citit-o era ca și cum nu aș fi auzit-o niciodată. Mi s-a șters din memorie complet. M-am speriat.

Știu să sap, să plantez, să gătesc, să administrez, să traduc, să lucrez într-un birou, să „mă joc” în HTML, să ascult, să citesc... 
Scriu, chiar dacă nu sunt scriitoare;  vorbesc despre experiențele mele... Dar mă ascund în spatele unui monitor. Unde nimeni nu mă vede! Nici măcar cine este lângă mine... .

Nu am sânge de actriță, nu am talent. Nu am avut norocul ăsta... .
Și totuși, în viața de zi cu zi, sunt o actriță desăvârșită. Râd, glumesc și pretind că toate merg de minune (ca majoritatea oamenilor de pe această planetă). Iar lumea mă crede.
--- O fi pentru că-s convingătoare?! Greu de crezut. Lumea este ocupată cu ale ei, nu are timp pentru a privi înăuntrul unei persoane. Nu are timp să vadă dincolo de cuvinte și măști zâmbitoare.
Fiecare le are și le știe pe ale lui.

Viața nu este o scenă... și chiar dacă interpretăm diverse roluri, o facem pentru că suntem constrânși de împrejurări sau oameni. Dar noaptea rămânem cu noi... cu adevărata noastră fire.
--- Sau nu mai știm cine suntem? 
Posibil. Cunosc destui care se cred o persoană, dar sunt cu totul alta.

Aș vrea este să le spun oamenilor buni, că-n această lume în criză financiară, mai sunt și oameni care se gândesc la iubire. Și sunt ambițioși, și vor să facă, să joace, să iubească, să creadă , să se emoționeze, să trăiască... .

Saturday, 18 January 2014

Vegis - produse naturiste

Am scris alaltăieri despre faptul că am decis să-mi rezolv unele probleme de sănătate prin intermediul plantelor/semințelor = a naturii în general.
Am colesterolul ridicat de când mă știu. Și nu pentru că mănânc gras sau prea multe dulciuri. Nu, este o „problemă de familie”.
Apoi mă simt slăbită, anemică, mereu obosită în ultima perioadă. Și mai sunt câteva, dar nu vreau să intru în detalii. Nu despre mine sunt aceste rânduri, dar despre un magazin naturist foarte interesant.
Dat fiind faptul că sunt extrem de mulțumită de modul în care au gestionat comanda mea, am decis că merită să scriu mai mult.
Așadar, Vegis.ro este un magazin naturist care comercializează o gamă foarte largă de produse: ceaiuri, suplimente alimentare, tincturi, uleiuri extrase la rece, semințe, fructe/legume uscate, produse alimentare, mirodenii, sucuri, cosmetice, etc, etc, etc.
Am intrat căutând semințe de in și susan. Am rămas impresionată de câte detalii se pot găsi sub fiecare produs pe care îl comercializează.
Fiecare ceai/plantă/aliment, etc. are o descriere completă. La ce ajută/se folosește, dozele, contraindicații, etc. O adevărată Wikipedia a produselor naturiste.
Sunt multe magazine/plafaruri de genul, dar niciunul (pe care să-l cunosc și eu) nu este atât de complet în toate. Transparență totală! 
Detest să merg în magazine „fizice” și să întreb vânzătoarea ce îmi recomandă pt cutare sau cutare problemă. De multe ori am primit indicații greșite și de multe ori am cheltuit sume frumușele și nu mi-au dat gratis nici măcar un ceai. Cum s-ar face în străinătate. Nimic, ba chiar am avut parte de o „tratare” rece, lipsită de amabilitate. Pe când pe Vegis ai parte de tot ce-ți dorești. Stai frumos în pat, sau pe scaun și dai click căutând exact ce ai nevoie. Trebuie doar să scrii ce cauți, ce probleme ai și imediat îți apar diferite opțiuni.
Toate produsele au fost ambalate cu mare grijă/atenție. Coletul s-a prezentat la ușa mea (prin firma de curierat Cargus), în 28 de ore de la plasarea comenzii, în perfectă stare și sunt foarte mulțumită.
Deoarece am comandat de peste 150 de Ron, am beneficiat de transportul gratuit. Dar ar costa 9,90 Ron, deci nu foarte mult oricum.
Au multe oferte 1+1, reduceri la foarte multe produse.
Am cumpărat de toate: uleiuri, săruri, ceaiuri, semințe, suplimente, cosmetice. Abia aștept să le folosesc!!! Merg să fac o baie cu săruri din Himalaya și să folosesc noul șampon tot Himalaya.
O zi superbă!!!

Am rămas foarte plăcut impresionată și am vrut neapărat să scriu despre experiența mea. Nu multe magazine on line mi-au stârnit entuziasmul așa.

Friday, 17 January 2014

Câinii comunitari

S-a mai domolit scandalul maidanezilor și iată, că, în sfârșit, pot și eu să-mi permit să scriu despre ei. 
De mică nu am avut câine pe lângă casă. 
Aveam un vecin care mereu ne spunea:
--- „Nu poţi să te-nţelegi cu un om, darmite cu un câine.”
Însă am multe „poveşti” cu şi despre câini. Poveşti adevărate în care sunt eu la mijloc. Nu sunt povestite de alții, am asistat și trăit pe pielea mea. 

Într-o zi mergeam prin oraş, de la o soră la alta (nu mai mult de 400 m), şi o haită de câini m-a înconjurat. Aveam vreo 8 ani. Nu vreau să exagerez, dar erau în jur de 12 (poate mai mulţi). Nimeni pe stradă, iar câinii lătrau agresivi arătându-şi colţii. Mi-am amintit să nu fug,... sincer eram paralizată, nici dacă aş fi vrut nu m-aş fi mişcat din loc. Eram înconjurată şi mi-am văzut moartea cu ochii. Nu ştiu cine m-a scos de acolo, sigur vreun bărbat. Dar nu-mi amintesc precis.
Am avut coşmaruri vreo 7 ani. Chiar și acum îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri...

Dar era vorba de al doilea atac de genul. Uite primul.
Eram mai mică, în sat. Nici atunci nu au reuşit să mă muşte, au venit nişte ciobani şi m-au scos din mijlocul lor.

Şi mai am câteva... mă mir cum de nu am rămas rănită fizic. 2 dintre surorile mele nu au fost aşa de norocoase. Şi cunosc o groază de alţi oameni ce au fost muşcaţi.

Ieri mergeam liniştită pe stradă, văd (cu coada ochiului) un câine de talie mică care părea inofensiv, nici nu l-am băgat în seamă. Mă gândeam intens la comisioanele ce aveam de făcut când lătratul agresiv al câinelui mă face să tresalt cu putere.
Instinctiv m-am ferit de gura lui care mai mai să mă prindă de pulpă.
Noroc că nu trecea vreo mașină pe stradă că aș fi intrat direct în ea/fața ei.
M-am oprit și m-am „făcut” înspre el cu inima care-mi bătea la 180/min. Cu greu a plecat de lângă picioarele mele. Între timp toți câinii de pe stradă au început să latre. Norocul meu a fost că toți ceilalți erau legați în curțile unor oameni responsabili, altfel ar fi fost vai și amar de mine.

Locuiesc la periferia unui mic oraș din Moldova, unde sunt multe case și câinii se plimbă nestingheriți pe străzi.
Acum câteva luni m-au atacat 3 câini mari negri, de 3 ori într-o zi. Nu am ieșit din casă 2 luni de spaimă. După aceea am schimbat strada și înconjuram circa 2 km numai să nu mai trec pe strada aia. Și nici așa nu eram sigură, câini sunt oriunde, așteptam să văd vreun bărbat care trecea pe stradă, numai după aceea mă aventuram să ies.
Am 3 ani de când m-am întors în țară, dar după ce se întunecă, eu nu ies din casă. Nici dimineața, devreme, înainte să se lumineze.
Când aveam mașină, mă urcam direct în ea.
Dar nu o mai am, și trebuie să sun un taxi sau să plătesc niște țigănuși de pe strada mea să mă însoțească o bună bucată de stradă. Că-n centru nu sunt așa de mulți câini.

Nu știu ce să zic, dar nu mi se pare că într-o țară civilizată, ar trebui ca oamenii să stea închiși în case din cauza câinilor fără stăpân. Oamenii trebuie să-și câștige existența, să facă cumpărături, să meargă la doctor.
Cine își permite să plătească un taxi de fiecare dată când iese?
Eu nu! Este o absurditate!
Ce e de făcut? Care este soluția mea?
Nu am.

Când aud iubitorii de animale cu câtă ură atacă pe cei care au curajul să spună că trebuiesc golite străzile de animale agresive ce sunt purtătoare de boli, mi se încrețește pielea.
Mi-am pierdut speranța să pot merge liniștită pe stradă. Motiv (unul dintre) pentru care lucrez de acasă (și 20 de ore pe zi)/ mi-am deschis blogurile încercând cu disperare să câștig îndeajuns pt a-mi plăti facturile.
Dar m-am săturat să-mi fie teamă. M-am săturat de ipocrizie și falsitate. De oameni care habar nu au 
ce-nseamnă să-ți fie frică să ieși pe stradă pentru că poți fi mușcat în orice clipă.

Ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu uciderea lor cu bâte, furci, pietre sau mai știu eu ce. 
Condamn din toate inima uciderea cu cruzime a oricărui corp în care bate o inimă. 
Cine face asta nu are suflet/nu e om, dar un criminal fără sentimente. 


Thursday, 16 January 2014

Diete, hormoni, calciu, fibre, etc

Mda. Am o nepoată care poate mânca orice, oricând, oricât și nu pune nimic pe ea. Mi-e așa ciudă pe ea, de nu mai pot. Dar așa are ea metabolismul. E un noroc.
Eu, în schimb, ca multe alte persoane, am un metabolism LENEȘ, și orice aș mânca se depune... în variate locuri. De obicei, pe fund, brațe. :D Nu pe sâni (unde aș fi bucuroasă, de ex).
Am noroc că am o siluetă destul de îngustă și asta induce oamenii în eroare asupra stratului meu adipos.
De câte ori țin o dietă, nu pierd un kg. Pe bune. 
Dacă nu fac foarte multă mișcare/efort fizic nici nu se vede că sunt la dietă.
Cum am zis, nu mănânc pâine de când aveam vreo 16 ani. Asta nu înseamnă că nu o fac niciodată, dar că mănânc foarte rar.
Dar mănânc paste, orez, cartofi (și dulciuri, când am chef. Nu foarte des).
Nu beau sucuri, nu mănânc mâncare de la fast food. Dar despre astea am mai vorbit.
Înainte de Crăciun, am stat la dietă 8 zile în speranța de a slăbi puțin (vreo 3 kg. :D) și de a mă detoxifica.
Mă întâlnesc cu un prieten, îi spun că sunt la dietă și știi ce-mi răspunde ticălosul?!
--- „Să ai grijă că după aceea, dacă începi să mănânci normal (ca de obicei), pui imediat înapoi tot ce-ai pierdut.”
M-am uitat la el cu ochii cât cepele de apă și mi-a venit să-i trăsnesc una-ntre ochi...
Știam și eu că exact așa este, dar aveam nevoie de încurajări pt că detest dietele de orice gen.

Știi cât am pierdut în 8 zile de dietă (nu carbohidrați, nu dulciuri, nu cafea)?!!
--- „ NIMIC!!!
Și m-am enervat cumplit. E adevărat că nu am făcut sport (chestiuni femeiești), dar la naiba, măcar 500 de g acolo... Ca să pot mânca și eu cornulețe cu untură pe săturate!!!
Asta e, dar m-am informat și am citit că semințele de in (marea majoritate a semințelor uscate) sunt excepționale în curele de slăbire. Mi-am luat o pungă de 1 kg - să-mi ajungă (click aici să vezi magazinul on line, au prețuri super, multe oferte și extrem de multe detalii/explicații despre produsele pe care le comercializează) + pungă de semințe de susan (conțin calciu și alte vitamine necesare corpului).
Cică semințele de susan reglează hormonii... (dereglarea hormonală este unul dintre motivele pentru care multe femei nu reușesc să slăbească).

Mi-am luat și sare de Himalaya, să văd ce minune mai e și asta. Voi vorbi în viitor.

Wednesday, 15 January 2014

De vorbiți mă fac că nu aud... - Eminescu

Să-mi fie cu iertare, dar nu am reușit să public aceste rânduri mai devreme.

Astăzi se împlinesc 164 de la naşterea lui MIHAI EMINESCU, dar, din acest an, data de 15 ianuarie mai capătă o semnificație: este şi Ziua Culturii Naţionale.

Pe când eram în Anglia, am făcut o traducere a Luceafărului și am propus-o profesorului meu de limbă și literatură engleză.
Citeam cu emoție și observ cum profesorul făcea ochii tot mai mari. Când am terminat m-a întrebat uimit dacă Eminescu a scris doar versuri referitoare la... hmmm... sex.
Am înlemnit și aș fi vrut să fac o gaură în pământ, să dispar pe veci, căci am crezut că am făcut o traducere proastă.
Am verificat și traducerea era destul de bună... și-atunci am stat și am analizat marea majoritate a poeziilor Lui. Da, majoritatea sunt de dragoste, iar câteva, se împing și „mai departe”.
Ceea ce nu fură/știrbește geniul poetului nostru național.

Păcat că s-a stins atât de devreme.
Sper că de acolo, de sus, asistă cu mândrie la manifestațiile de iubire și admirație din partea multor iubitori de versuri... români, moldoveni sau străini...


Daca iti place sa citesti in engleza si esti interesat de perioada comunista, arunca o privire la scurta mea carte (eBook) publicata pe Amazon. Este un fragment din viata de la tara despre care multi nu stiu. Si daca te lasa inima, nu ezita sa lasi o scurta recenzie. In asa fel ma ajuti sa-mi ajut parintii.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.

Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Tuesday, 14 January 2014

Regrete...

Cine nu ştie ce sunt regretele? Cine nu a suferit din cauza lor? De câte ori am gândit:
--- "Ehehehe... dacă aş fi făcut aşa, sau invers, viaţa mea ar fi fost complet diferită.... "
Eu zic totuşi că oricât de mult am încerca, în viaţă, mereu sunt chestii pe care le vom face apoi vom regreta.
Dar în momentul în care le-am făcut am considerat că sunt lucrurile cele mai bune...
Şi-atunci de ce simţim că ar fi trebuit să luăm alte decizii?
Pentru că nu suntem fericiţi, de aceea. Şi este trist...
Oricât de nefericiţi am fi din cauza unei decizii, nu este cert că dacă am fi ales o altă soluţie am fi fost mai fericiţi.
Aşa e viaţa...
Sora mea (o femeie extrem de înţeleaptă) obişnuieşte să spună:
--- De unde ştii că ţi-ar fi fost mai bine, poate ţi-ar fi fost mai rău... . La asta te-ai gândit?!
Cum este proverbul acela:
--- „De-ar şţi omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi."
Părerea mea este că trebuie să ne străduim să învăţăm ceea ce ne este dat să trăim. Să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor şi să nu plângem pe lapte vărsat:
--- „Ce-i făcut e bun făcut... ." Mergem înainte.
Dar în respect faţă de toţi şi de toate (oameni, animale şi lucruri).

Pace.

Monday, 13 January 2014

Dacă nu vreau să beau, nu beau

Așa m-a asigurat o persoană faimoasă pentru faptul că trăgea la măsea în orice zi.
Și chiar am crezut-o, până când a stat la mine câteva zile.

Aveam un bar în casă, dar ca să nu o tenteze am strâns toate sticlele, le-am ascuns în niște cutii pe care le-am pus într-o cameră, tip magazie, închisă cu cheia.
Eu mergeam la servici și mă întorceam seara foarte târziu. Nu am bănuit niciodată că-mi va scotoci prin casă, îmi va găsi cheia de la camera închisă și-mi va bea toate sticlele de băutură pe care mândră la dețineam. Nu am observat niciodată vreun semn de beție.
După 2 săptămâni de la plecarea ei, voind să fac ordine, scot sticlele și le pun la locul lor. Toate la fel de pline. Vine cineva în vizită și-i ofer un pahar de grappa (rachiu italian din vin). Și-atunci oaspetele meu mă privește șăgalnic și mă-ntreabă dacă vreau să râd de el. Nu înțeleg ce vrea să spună, mă uit la el nedumerită. Și-mi dă să gust.
Apă chioară!!!
Am încremenit și-am sărit imediat să verific toate sticlele (în jur de vreo 25). Toate erau umplute cu apă.
Și așa mi-am dat seama că atunci când un om are o dependență de orice fel și găsește orice scuză să NU recunoască, nu se va vindeca niciodată pentru că nu consideră că trebuie să ia măsuri.
  • „Nu am o problemă, nu defel; dacă vreau să mă opresc o fac; știu când să spun stop. Beau pentru că așa vreau eu, nu pentru că sunt dependent. Mă cunosc, știu ce pot și ce nu.
  • Nu sunt dependent de părinți, nici ei de mine. Ajută pentru că aș sunt ei, vor să facă bine.
  • Nu joc 20 de ore pe zi, îmi este de ajuns să câștig o dată și gata. Nu, nu mă enervez, dar mă relaxez. De ce te superi, alții stau toată ziua în fața calculatorului?
  • Pot să renunț la dulciuri, dar nu vreau.
  • Pot să renunț la fumat, dar de ce să o fac? Fumez doar 10 țigări pe zi, și numai în cazuri extreme. Nu e mult. Alții fumează 2 pachete.
  • Joc doar 100 de lei la mașinuțe, când nu m-ai am bani, gata, zic stop, doar nu-s nebun!
  • Etc., etc., etc... ”
Așa afirmă toți cei dependenți de ceva/cineva. Întotdeauna văd pe alții că au o problemă, niciodată pe ei. Fură, mint, dau în cap...
Cât timp nu sunt în gradul să-și dea seama că au o problemă și că trebuie să ia măsuri, nu vor fi decât niște marionete în mâinile dependențelor. Vor distruge familii/vieți și nu vor vedea niciodată suferința în ochii celor ce îi iubesc.
Mereu o scuză, în fiecare zi o minciună nouă până când nu-și vor mai da seama care este adevărul și care este ficțiunea. Iar noi, îi vom crede, pentru că vrem să îi credem, pentru că îi iubim. Dar și asta, la rândul ei este o formă de dependență. Și suferim fără a fi vinovați, suferim pentru că iubim un om slab.

Iar ei vor deveni un fel de zombie care lasă în urmă doar moarte și distrugere.
Cunosc multe persoane așa. Din nefericire. Și mi-am pierdut speranța că vor începe să vadă. 
Continui să cred că numai dragostea îi poate salva. Dar nu dragostea noastră, ci a lor. 
Ei trebuie să iubească! Ei trebuie să sufere când îi văd pe alții plângând. 

Dacă ești de acord un like la pagina Facebook este echivalent cu Mulțumesc

Sunday, 12 January 2014

Politețea, aspectul și umanitatea

Eram într-un autobuz aşteptând să plece. Scriam nişte idei pe un caiet, la un moment dat mă-ntorc din cauza unui zgomot şi-mi caietul de pe braţe. Dau să-l ridic, dar fiind într-o poziţie nu foarte naturală, nu reuşesc. Mă aplec şi mai tare, era să cad în cap, dar nimic. Fiind aglomerat încerc să rog pe cineva din priviri să mă ajute. Dar toţi cei din jurul meu, toți bărbaţi, se fac că nu observă. N-am încotro şi mă ridic, dând din coate.
Eu, care vorbisem tuturor în lume despre politeţea românilor, eram foarte surprinsă de comportamentul colegilor călători.
Când s-a încălzit în maşină, am decis să mă dezbrac şi-atunci toţi s-au oferit să-mi deschidă uşa,să mă ajute cu valiza, să-mi pun fularul, etc.
Şi m-am întrebat unde este politeţea de odinioară, cea care se învăţa la grădiniţă/şcoală/acasă. Acum politeţea este direct proporțională cu felul în care arăţi/te îmbraci/cât de mult „arăţi”.
Și e trist.
Înainte bărbații se ofereau să deschidă ușile femeilor/celor mai în vârstă; te ajutau la bagaje, îți dădeau prioritate...
Acum, dacă nu ești elegantă/nu arăți bine, nu o să mai ai parte de așa ceva. Este destul să ai un ruj țipător, niște ticuri de 13, fustă strâmtă și-atunci toți îți vor fi prieteni.

Par condicio, povestesc și ce mi s-a întâmplat într-un alt mijloc de transport care mă ducea în satul în care m-am născut.
Aveam mult bagaj, ajunsesem la capăt de linie pentru mine, iau două dintre sacoșe și cobor, le las jos și când vreau să urc din nou, să iau alte două sacoșe, un tânăr băiat (care abia se urcase) le avea deja în mâini și mi le întindea pe scări.
Am rămas la fel de mută de uimire. Mi s-au umplut ochii de lacrimi de recunoștință.

Este atât de greu să facem gesturi de acest gen?!

Nu ne costă absolut nimic, doar puțină morală.

Aș da orice să mai fiu martoră la comportamente de genul. Și știu că vor mai fi... și de un fel și de celălalt. Așa e lumea... mergem înainte uitând complet că ceea ce ne deosebește de animale este doar umanitatea.