Wednesday, 31 July 2013

Vise

Azi noapte am visat că mă alerga cineva cu un topor, fugeam de rupeam pământul. La un moment dat cineva mi-a pus piedică şi am căzut lată.
Să dea naiba ce-mi bătea inima... persoana (nu-mi amintesc dacă era femeie sau bărbat) m-a ajuns şi mi-a trântit una drept în frunte. M-am trezit sărind ca arsă şi-am dus mâna la frunte. Pfiu... 
Băi, du-te... ce vis aiurea!

Tu crezi în vise? Cum ai interpreta unul de genul? 
Pe bune dacă am cea mai vagă idee de ce ar putea să însemne asta, ce mesaj ar putea să-mi transmită? Că am dușmani şi-ar vrea să mă ciopârțească fără milă? Ce fel de duşmani? (din manele?)  Şi ce naiba le-am făcut aşa de rău încât să simtă nevoia de a-mi lua gâtul?... Neah, e totul o mare idioţenie.

Altă dată am visat cum pisicuţele mele, nişte pufoşenii unice, au sărit toate pe mine şi m-au zgâriat într-un hal fără de hal. Asta pentru că nu le-am dat voi să-mi „ciordească” carnea din farfurie. Auzi...

Dar cel mai grozav vis a fost următorul.
Eram cu fratele meu şi vreo alte 9 persoane pe un câmp minat. Erau făcute tranşee şi buncăre pe sub pământ unde noi ne ascunsesem de frica inamicilor. Ne-au găsit şi au început să ne vâneze ca pe nişte animale. Pe acest câmp minat, care era plat, erau dispuse STRATEGIC nişte stânci. Noi alergam din bătaia mitralierelor (că nu aveau puşti normale, de vânătoare... ţi-ai găsit) ca nişte potârnichi şi ne ascundeam îngroziți după ele. Rând pe rând i-au scos pe toţi din joc. Am rămas eu şi fratele meu. În momentul în care l-au ochit şi pe el... am zis că nu mai avea absolut niciun rost să mă ascund şi am ieşit de după stâncă deschizând larg braţel, urlând din toţi rărunchii:
--- „Vreţi să mă omorâți? omorâți-mă, na, nu-mi mai este frică!!!”
Şi ce crezi?
M-au ciuruit frate, CIURUIT! Mă uitam la scenă de undeva din afară şi vedeam cum se face ferfeniţă cămaşa mea lungă din cânepă albă. Şi nu simţeam nimic.

Acum, cum naiba să interpretezi un asemenea coşmar? Mă', mi-am muncit creierii la greu, dar nu am ajuns la nicio concluzie care să mă satisfacă. Şi sincer... nici nu cred că există vreo explicaţie logică.
Tu ce părere ai?

În cazul în care ţi-a plăcut (ţi-a stârnit un zâmbet sau/şi te-a ajutat) ce ai citit, un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc.

Sunday, 28 July 2013

Poezie - La scăldat

Azi e duminică şi-n sat,
Prietenii toţi au plecat,
La Moldova la scăldat
Şi pe mine m-au uitat (:D)

Dar nu-i bai c-am un butoi,
Îl umplu ochi cu noroi
Şi mă bag cu al meu burtoi
Să mă transform în strigoi.
(Să îi sperii pe ciocoi.)

Apoi m-ascund după casă
Unde e buruiana deasă
Si aştept pân s-or întoarce
Să le trag 3 peste moace.

Că nu m-au luat cu ei
Să mâncăm spanac şi mei,
Mere, pere pădureţe
Până ne cresc chelii creţe.

Şi ce dacă or urla
Că îi doare ici colea?
Aceasta nu-i treaba mea!
Cum nu a fost nici a lor
Când au tăiat c-un topor
Tricolorul din pridvor.

Saturday, 27 July 2013

Zâmbeşte (dacă ai dinţi curaţi)

Fraţilor, sunt luni de zile de când mi-am propus să scriu un articol despre dinţi.
Nu, nu sunt doctor (aş vrea io) şi nici mare cunoscătoare, dar sunt foarte atentă la igiena gurii mele... (ehehehe) şi la sănătatea dinţilor. Mă informez des despre mai tot ce ţine de sănătate.
Probabil toţi suntem conştienţi că fără dinţi nu avem mare „valoare estetică”. 
Respiraţia proaspătă este o carte de vizită care, precum mirosul (corpului), îţi poate deschide/închide multe uşi.

Vreau să spun că respiraţia curată şi aspectul dinţilor este fundamental, ba chiar decisiv în multe relaţii.
Mai direct: ai dinţii murdari (galbeni), respiraţia urâtă, etc.... multe persoane te vor evita.
Unde mai pui că o igienă de slabă calitate (refuz să zic inexistentă) duce la îmbolnăvirea gingiilor şi a cavitaţii bucale în general. Gura poate reprezenta un focar de infecţii teribil. Nu intru-n detalii că nu sunt persoana adecvată.
Dar există un doctor, aşa numit stomatolog, care te poate ajuta în multe probleme legate de gură.
Sunt sigură că sunt oameni care au pete pe dinţi (asta poate fi din cauza fumatului, de ex., dar nu numai. Pot apărea şi de la cafea, ceai, mirodenii), şi se ruşinează să vorbească, să deschidă gura prea mult, dar mai ales, evită să râdă.
Vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că există un leac la toate astea.
Poate nu ai ştiut, dar o dată pe an este aproape obligatoriu să iei o programare şi să-ţi faci un detartraj (curăţire) al dinţilor. Această operaţie nu este dureroasă (te poate jena un pic, mai ales dacă nu ai făcut-o niciodată şi ai mult tartru) şi se face-n câteva minute (30, mai mult sau mai puţin). Costă cam cât 3-4 pachete de ţigări, dar după.... îţi zic eu că ai să zâmbeşti cu gura până la urechi.
Nu ai încredere? Te cred, dar asta-i pentru că nu o cunoşti pe Diana. O tânără doctoriță stomatolog extrem de amabilă, răbdătoare, surâzătoare, şi cum mult simţ profesional/responsabil. Ca şi zeiţa războinică (din mitologia romană) nu se dă în lături de la nicio provocare.
Mulţi susţin că un doctor tânăr nu este demn de încredere...
Vreau să infirm această teorie (din experienţă): Un doctor tânăr este la curent cu tot ceea ce-i modern, nou; este deschis la orice, zâmbeşte şi nu se uită la tine „de sus”. Nu te dispreţuieşte şi chiar îi pasă de tine. Asta nu înseamnă că acei mai „vechi” în meserie sunt toţi „de aruncat”... dar lucrurile se schimbă-n fiecare zi şi nu mulţi sunt aşa de receptivi ca generaţiile prezente.

Amânasem vizita mea anuală la dentist, pentru că mi-am schimbat domiciliul de mai multe ori şi nu ştiam la cine să apelez. Nu e foarte uşor să-ţi dai gura pe mâna orişicui. Dar doctorul la care am apelat a depăşit toate aşteptările mele de la un dentist. După un detartraj complet (făcut în Iaşi) dinţii mei şi-au recăpătat albul natural, petele au dispărut şi nu mă mai feresc să râd în faţa nimănui.
Alaltăieri (la Săbăoani) doctoriţa „mea” mi-a scos şi un molar de minte. Era tare aiurea dispus şi mă jena îngrozitor. Bă'... a fost al naibii de greu să-l scoţi fără să-l faci pulbere. Avea o rădăcină de speriat!!! Profesionalismul, forţa şi curajul de care a dat dovadă în acest caz merită toată admirația mea. Nu ştiu dacă nu m-ar fi apucat disperarea, să fi fost în locul ei. Rămân veşnic recunoscătoare!

Diana lucrează în două cabinete stomatologice (şi tehnică dentară), în două diferite localităţi.
Una dintre locații se găseşti în Iaşi, în strada Nicolina 18, Bl. 947, parter. Tel: 0232 247710
A doua se găseşte în ambient ţărănesc (ca să zic aşa) mai precis în Săbăoani (situat la circa 10 km de Roman), una dintre cele mai mari comune din jud. Neamţ. Adresa este: Str. Orizontului 52, pe lângă primărie. Foarte uşor de găsit. Tel. 0233 746355
Ambele cabinete au un nume sugestiv: „ZÂMBEŞTE". 
În curând vor avea şi o pagină a lor personală unde puteţi să vedeţi fotografii ale cabinetelor care sunt foarte îngrijite, primitoare şi dotate de cele mai noi ustensile în acest domeniu.

În aceste două cabinete mai lucrează şi alţi doctori tineri foarte pregătiţi şi capabili. Îl amintesc pe Andrei pentru că-l cunosc personal şi-i un băiat tare simpatic (despre care se povesteşte că ar trezi şi morţii cu vorbele lui de duh), şi pe cele două asistente tinere şi foarte „de treabă”.

Dacă ai acces la una dintre aceste două localităţi, şi până acum îţi era teamă de dentist, zic că este cazul să-ţi calci pe fire. Mai fricoasă ca mine, nu ştiu dacă există. Măi.. mi-e ruşine că-s ditamai omul...
Dar mi-s vie şi foarte fericită că am avut norocul să intru pe mâna domnişoarei doctor Diana.
Apelează cu încredere chiar şi numai pentru un sfat profesional! Am învăţat o groază de lucruri pe care nu le ştiam/bănuiam.

Un zâmbet  (îmi permit acum) şi o speranţă.

Friday, 26 July 2013

Citatele lui Short

Fragment din cartea legile lui Murphy. Dacă-ţi place ironia asta carte TREBUIE s-o ai la îndemână! E destul să o deschid la orișicare pagină că mă pufnește râsul instant.
Sunt persoane care nu sunt de acord cu multe dintre „legile lui Murphy&Co”. Boh... ce să zic, doar nu e obligatoriu ca toţi să fie de acord cu ceva. Am dreptate?!
Nu ştiu vouă, dar mie mi se aplică foarte multe. Şi asta nu-i de râs. :p
  1. Jumătate din a fi deştept este să ştii la ce eşti prost.
  2. Nevroza este o boală transmisibilă.
  3. Natura detestă eroul. În primul rând el încalcă legea conservării energiei. În al doilea, cum poate supravieţui cel mai puternic, când cel mai puternic se amestecă mereu în situaţii unde este foarte probabil să dispară? (exact cum gândesc eu!!!)
  4. Cu puţină ignoranţă se poate ajunge departe.
  5. Învaţă să fii sincer. Chiar dacă trebuie să te prefaci că eşti.
  6. Nu există un adevăr absolut – asta este absolut adevărat.
  7. A înţelege legile naturii nu înseamnă că suntem liberi să nu ne supunem lor.
  8. Rasa umană nu rezolvă niciodată vreuna din problemele ei. Se străduieşte numai să le supraviețuiască.
  9. Iadul nu are nici pe departe furia pacifistului.
Şi mai scriu una care a fost preferata mea din prima zi când am primit cartea. Drept pentru care (e prima dată când folosesc expresia asta. :)) am şi învăţat-o. 

Legea lui Sattler

„ Există 32 de puncte ale compasului, ceea ce înseamnă că există 32 de direcţii prin care o lingură poate pătrunde într-un grapefruit; cu toate acestea sucul, în mod invariabil ajunge direct în ochiul celui care întreprinde operaţia.” Asta a fost scrisă pentru mine, sunt sigură!!!

În cazul în care ţi-a plăcut (ţi-a stârnit un zâmbet sau/şi te-a ajutat) ce ai citit, un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc.

Tuesday, 23 July 2013

Cum recunoşti iubirea

Se pare că am înnebunit... în ultima perioadă scriu cam mult despre dragoste. Hmm. Hormonii cred. :D 
Iubirea se recunoaşte foarte uşor, zic eu. Când iubeşti tu ştii sigur că iubeşti...atât ar mai lipsi (:D),  dar când cineva îţi zice că te iubeşte... ehi, aici e mai greu.
Am auzit odată: „aş vrea să iubesc ca un prost”. Mda, e chiar adevărat că atunci când iubeşti,  din deştept devii cel mai prost, pe bune. Nu trebuie să-ţi doreşti asta pentru că se întâmplă inevitabil. 
În orice caz una e să spui că iubeşti şi alta e SĂ iubeşti. Cuvintele sunt de prisos, adică AR trebui să fie de prisos.
Fiind femeie (jur că-s femeie) voi vorbi din prisma mea. Ştiu că un bărbat mă iubeşte când se îngrijorează pentru mine... chiar fără motive. Când mă sună pe nepusă masă să mă-ntrebe ce fac, cum mă simt, dacă sunt obosită, dacă ceea ce aveam de făcut m-a afectat pe cât credeam. Şi nu-l cred când spune că mă iubeşte fără să facă nimic din ce am nevoie. Fapte nu cuvinte! 

Afli când un om te iubeşte din lucruri mărunte ca cele de mai jos. (valabil fie pentru femei cât şi pentru bărbaţi.)
  • când apare la uşa ta după ce a vorbit cu tine, a simţit că eşti trist/ă şi a ştiut că o îmbrăţişare ţi-ar prinde bine
  • când are ochi doar pentru tine (măcar când eşti de faţă... că nimeni nu-i prost să nu ştie că un bărbat se uită după mai toate fustele. Mai sunt şi excepţii, nu generalizez)
  • când te ascultă şi TE înţelege fără să te judece sau să trântească concluzii personale la trăirile tale
  • când îţi ia mâinile congelate şi suflă asupra lor ca să le încălzească
  • dacă nu urlă ca din gură de şarpe boa când picioarele tale sloi de gheaţă s-au băgat pe sub cămaşa lui, stil Enrique
  • când merge în vârful picioarelor în timp ce tu dormi frântă de oboseală
  • când te ajută să duci sacoșele de cumpărături
  • când nu dă drumul la aerul condiţionat la -30° pentru că a înţeles perfect că ai o mare problemă cu frigul şi rişti să te transformi într-o statuie de ge gheaţă
  • când ştie să aprecieze o mâncare bine făcută
  • când îţi aduce o floare sau o mică atenţie... etc.etc.etc.
  • când se uită cu tine la filmele ce-ți plac
  • când ia părerile tale în considerație
Aceasta este iubirea. Restul sunt doar cuvinte spuse-n vânt.

Acum mulţi vor veni cu noi mărturii de tipul: şi dacă te sună de 100 de ori pe zi, sau te controlează, ba chiar mai rău, te urmăreşte?!

Măi, mi s-au întâmplat şi dintr-astea şi nu a fost DELOC simpatic. Dacă te urmăreşte este îngrozitor şi aia NU are cum să fie dragoste, dar obsesie bolnavă. Obsesiile nu sunt lucruri „normale” şi fac să sufere foarte mult pe multă lume. Unii ajung chiar să ucidă „din iubire"... Se numesc crime pasionale. Nu mi se pare că un om care ucide persoana iubită e întreg la minte. Dar cine sunt eu să judec?
Părerea mea (de nepricepută totuşi) este că dacă se bagă prea mult în sufletul tău şi nu te lasă să respiri are grave probleme de sănătate mintală şi e cazul să fugi cât te ţin picioarele, fără să te uiţi înapoi.
Poate la început îţi va plăcea această „atenţie” a lui, dar dacă realizezi din prima că ceva nu este chiar cum ar trebui să fie, nu te simţi lusingată/măgulită sau „flauşată” (cum zice Bianca) că nu-ţi va fi bine, şi ia-o la goană urgent.
Este o linie destul de groasă în a-i păsa şi a te hărţui. Ok? Nu confundăm peştele cu salata că-i pericol de moarte.
De oameni e plină lumea. Cum nu e? Dar pe ce lume trăieşti tu? Nu eşti de pe Terra? Sunt aproape 8 miliarde de indivizi în jurul tău. Deschide ochii.

O viaţă plină de iubire să ai!

Monday, 22 July 2013

Durerea şi egoismul

Mai întâi de toate, trebuie să fac o premiză: NU JUDEC oamenii, dar îmi permit să vorbesc despre acţiunile/comportamentul lor pentru că toţi avem dreptul la o opinie; mai ales când vorbim în cunoştinţă de cauză. 
Scriu din experienţă, exclusiv cu scopul de a încerca să demonstrez, cu vorbe mici, că toţi putem vedea/analiza fără să fim psihologi/psihiatri/filozofi şi varie. Dar una e să analizezi şi alta e să judeci. 
În decursul anilor m-am schimbat foarte mult, asta pentru că nu-mi plăcea cum/cine eram. „Am lucrat (şi continui să o fac)” fără oboseală la modelarea/transformarea caracterului meu. Am învăţat să-mi contrelez impulsurile, instinctele, preconcepțiile, etc. care conduc un om să se comporte în mod egoist. Înainte de asta cred că se poate spune că „judecam oamenii”.
După ce am trăit pe pielea mea o sumedenie de istorii la care nu mă aşteptam (ca majoritatea oamenilor de pe terra), am învăţat că nu ai dreptul să judeci pe nimeni fără să fi trăit o experienţă identică. Şi nici atunci! Pentru că toţi suntem unici şi reacționăm diferit în toate contextele.
Dar ai dreptul la o opinie personală fără prezumpție, aroganţă, aere de superioritate, acuze, resentimente... O opinie care poate ajuta pe cineva.
Sunt o statornică luptătoare împotriva prejudecăților, preconcepțiilor, rasismului, homofobiei, a egoismului/egocentrismului, răutăţii, cruzimii, mizeriei morale, aroganţei, şi tot ce răneşte pe alţii. Asta nu înseamnă că sunt un înger, am şi eu „nebuniile mele”, dar pot să zic cu mâna pe inimă că NU JUDEC, Nu acuz, dar VĂD/observ/notez si iau aminte.
Nu am spus niciodată:
---„eu nu aş fi făcut aşa ceva în locul lui cutare” pentru că NU am fost în locul lui, pentru că am un caracter diferit, pentru că văd lucrurile altfel, etc.. Dar mă supără îngrozitor să văd cum oamenii calcă în picioare sentimentele/demnitatea altora, fără niciun scrupul; cum rănesc şi pretind...
Când ceva rău mi s-a întâmplat nu m-am întrebat niciodată:
---„DE ce MIE?”, dar nu am putut să nu mă-ntreb:
---„De ce?” pentru că nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată de ce trebuie ca cineva să sufere. Oricine, nu numai eu.

De mic copil am observat cum mulţi oameni vorbesc permanent despre durerea lor şi-ţi impun să o „respecţi”, să o accepţi ca şi cum ei ar fi singurii din univers care suferă. De durerea ta nu le pasă pentru că NU o văd, pentru că...
---„Tu ce motive ai să suferi?” Asta este judecată (un ex.)... şi n-am făcut-o niciodată. 
Cum am mai spus, ce-i în inima unui om numai el ştie. Dacă nu-ţi toceşte nervii cu problemele lui, NU ÎNSEAMNĂ că nu are. Dar că le ţine pentru el, tocmai pentru că tu le ai pe ale tale şi nu vrea să te încarce. Asta nu înseamnă că nu ai dreptul să te destăinui, să vorbeşti cu nimeni despre ce-i în inima ta... Ba este foarte indicat, îţi face bine, dar nu ai dreptul să o faci non stop ignorând sentimentele celui care te ascultă.
Fac un apel la toţi oamenii care mă citesc:
--- TOŢI suferim, dar absolut toţi! Chiar şi un copil de 3 ani... suferă infinit când nu poate să înţeleagă de ce tata o loveşte pe mama, de ce mama plânge, de ce oamenii mari urlă unii la alţii, etc. Toţi suferim, dar unii ascund suferinţa sub o mască de zâmbet. Din iubire şi respect! Cum am scris aici.
Nimeni nu are dreptul să-ţi impună suferinţa lui călcându-ţi în picioare sentimentele/munca/lupta pe care o depui să stai la suprafaţă, să nu te laşi pradă disperării. Pentru că tuturor ne este greu, într-un mod sau altul, dar fiecare reacționează diferit... asta depinzând de gradul de egoism ce fiecare dintre noi a dezvoltat de-a lungul anilor.
Depinde şi de capacitatea de a iubi şi a VEDEA şi pe cel de lângă noi.
Depinde de cât suntem dispuşi să VREM să vedem suferinţele celor din jur.
Să ignori sentimentele celor care te înconjoară, să ignori faptul că acţiunile tale rănesc fără cruzime, să ignori durerea celui de lângă tine, etc... înseamnă egoism/egocentrism total.

Aşadar, oamenilor, eu NU VĂ judec, dar VĂ rog/VĂ implor, uitaţi-vă puţin în jur (mai ales la cei apropiaţi: soţi, copii, părinţi, prieteni, etc.) şi deschideţi-vă inimile deoarece NU NUMAI voi suferiţi. Nu vă opriţi la cuvinte... Pentru că "ochii văd numai ce MINTEA (eu spun inima) este dispusă să accepte" (Perception - Seria a 2 a, ep. 3)

Nu impune şi nu pretinde ca ceilalţi să-ţi suporte comportamentul execrabil (supărarea imprimată permanent pe faţă, nervii, isteria, lacrimile infinite), nu distruge munca oamenilor pe motiv că suferi/ai suferit. Pentru că toţi avem slăbiciunile şi durerile noastre. Şi totul are o limită, adică aşa ar trebui să fie.

În cazul în care ţi-a plăcut (sau te-a ajutat) ce ai citit, un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc. 


Pace/seninătate, iubire şi respect  îţi doresc!

Sunday, 21 July 2013

Capul - Poiezie

Sunt singură-n noapte şi-mi vine să izbesc
Capul de toţi pereţii... poate-l întăresc,
Dar mă gândesc că totuşi îmi va servi într-o zi,
Nu vreau să urlu de necaz că nu m-am putut opri.

Deci, mă calmez uşor şi mă duc la culcare,
Poate vine-un prinţ negru pe-un alb cal călare...

Aşadar măi, omule, Da, la tine mă refer!
Aşteaptă mult şi bine până decid să pier,
Că viaţa-i minunată, aşa groaznică cum e
Dar una este frate, da, JUR, chiar aşa e!

Să moară toţi puricii (de pe toate pisicile) dac-am ştiut că am şi stofă de po... iată. 

O duminică zâmbitoare-ţi doresc!

PS. În cazul în care ţi-a plăcut ce ai citit (ți-a stârnit un zâmbet poate/sper) un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc.

Pentru mai multe sclipiri de geniu vizitează meniul (bară sus) UMOR/Poietism.

Nu, nu-s analfabetă... Știu că se scrie PoEzie... doar că asta nu este (nici toate celelalte NU sunt). Am modificat cuvântul din respect pentru marii poeți.

Saturday, 20 July 2013

Horoscop

Încă mai râd după ce am citit un articol despre femeia scorpion. Dar nu-i un râs de fericire, mai mult isteric aşa... amar... trist. 
Ţinând cont de asta, te rog să-mi scuzi eventualele lucruri fără sens pe care aş putea să le scriu.
De ce tocmai despre femeia Scorpion? Adică vrei să zici că nu ştii că sunt născută în această zodie?! Păi bine mă, cum se poate aşa ceva? De neiertat. :D

Am mai citit horoscop-uri, am avut discuţii foarte controversate cu persoane care cred cu fermitate, dar nimeni nu a reuşit să mă convingă (încă). 
Nu am nimic împotriva celor care cred, pe bune. Se vede că au o minte mai deschisă, nu ştiu ce să zic.

Revenind la horoscopul „meu”... băi am rămas mască de câte afirmaţii „se potrivesc”. Ori de câte ori citesc un horoscop am aceeași impresie. Şi... mă gândesc că tot la fel li se întâmplă şi altora. Instinctiv/inconștient aleg ceea ce-mi place de la un horoscop, sau îl sucesc - îl învârtesc până cred că-s chiar aşa cum mă definește horoscopul. Iar dacă ceva nu-i pe placul meu ignor sau zic:
--- „Ce mare tâmpenie, nu-i adevărat! Cum să se generalizeze aşa?! Neah... ”

Citind un anume articol „hoporoscopic” (extrem de interesant, lung/plin de detalii) psihicul meu a fost „flauşat” la maxim (expresie furată de la Bianca) de mai multe ori, dar aşa a fost şi plesnit la greu pe alocuri.
Acuma eu... nu ştiu dacă este pentru că eu nu am avut decât o dată (când eram tare mică) sentimente de răzbunare şi horoscopul zice că asta-i firea mea,
sau pentru că nu urăsc pe nimeni personal (urăsc acţiunile, nu persoana) deoarece consider că ura este nimicitoare şi-ţi distruge pacea (lucru de neprețuit pentru mine),
sau pentru altele care sunt scrise şi afirmate/proclamate ca adevăruri absolute despre toţi (toate, în acest caz) cei născuţi în această zodie...; nu ştiu exact pentru ce (că-s mai multe chestii cu care nu mă pot identifica), însă aleg să nu cred în astfel de scrieri.
Pentru că dacă cred trebuie să fiu de acord cu tot. Şi nu-s. Dar tu poţi să o faci, nu te condamn/judec.

Mă simt să-ţi zic părerea mea despre prejudecăţi, fixaţii şi fanatism legat de credinţa asta în horoscop-uri. Uite o mică povestioară:
Un prieten de-al meu a fost abordat de o fată tare frumoasă. Foarte măgulit prietenul răspunde la avans şi încep o conversaţie... să zicem. Prima întrebare pe care a pus-o fata a fost:
--- „Ce zodie eşti?
--- „Berbec.” (nu ştiu dacă chiar asta-i zodia lui, nu-mi amintesc = nu am dat importanţă, este prima şi singura care mi-a venit acum în minte) Atunci fata, s-a întors pe călcâie şi s-a îndepărtat dezgustată.

Măi frate, mă, cum să judeci tu un om după zodia în care este născut? Nu-ţi dai seama că-i absurd? Un om poate gândi cu mintea lui, se poate schimba total în decursul anilor, poate fi un om minunat chiar dacă zodia afirmă că-i un terchea – berchea.
Sau invers: zodia poate să afirme că-i un om extraordinar de fidel (de ex.) când el schimbă gagicile ca femeile poşetele.

Nu-ţi zic să nu crezi... dar să nu te ghidezi exclusiv după asta (sau alte adevăruri absolute care generalizează).

Dă o şansă omului să-ţi arate cine e, numai după ai dreptul să-l judeci, să-l tai şi să-l dai la câini... WTF!?

Monday, 15 July 2013

Parfumurile şi terorismul

?!? Citeşte şi vei vedea că au mare legătură.

Mă fraţilor, mă... Da, da, mă refer la voi ăştia care vă spălaţi în parfum... mă, ce naiba!!! Să fii terorist nu e o „meserie” pozitiv apreciată! Pe bune!
Am mai vorbit pe tema asta, dar ultima dată când am ieşit în oraş am fost atacată agresiv de nişte mirosuri extrem de persistente. Aproape m-au dat jos din picioare (pleonasm???!). La un moment dat, m-am sprijinit de un perete. Şi am decis că Trebuie să scriu din nou.

O nouă modă a luat cu asalt companiile cosmetice: parfumurile cu feromoni... Băi, frate, dar ce PUT!!! Si eu știam că feromonii nu au miros (e doar o percepție senzuală). Cele ce se simt în jur, sunt GROAZNICE!!! Îmi vine să leșin. Nu... nu mă atrag, mă ucid!

Aşadar... sunt mare amatoare de parfumuri. Pe cuvânt de pionier. Acum... nu ai vrea să spui că nu ştii ce înseamnă pionier! :D
Cum am mai zis, fiecare anotimp are parfumul/nuanţa/mirosul lui. Chiar şi ziua ar putea fi împărţită-n parfum de dimineaţă, de după amiază, de seară, de petrecere, de servici, de weekend, etc.
Sunt exagerată zici tu. Nu-s. Am citit cărţi serioase relative la asta. Bineînţeles că noi, oamenii de rând, nu avem nici timp, nici bani, nici atâtea mofturi ca Vip-urile.

Fie că eşti băiat sau fată... bine, mă, bine: bărbat sau femeie, parfumul este ceva ce nu ar trebui să lipsească din... hmmm, cum naiba se zice? Din toaleta ta. Şi nu mă refer la wc, măi!!! Dar la igienă = îngrijire.
Vara-i cald şi... vrei nu vrei, oricât de curată ar fi pielea ta, în momentul în care ai aplicat 7 puf-uri de parfum dulce aceasta îşi schimbă ph-ul şi din parfum se poate transforma-n PUTOARE (latină=putorem) /duhoare/împuţiciune sau cum vrei să-i spui. NU căuta un sinonim mai puţin polemic că nu e cazul!!!

Foloseşte un parfum DELICAT, cu miros de flori, plante, fructe proaspete. Cum să explic mai bine... Vanilia, de ex., are un miros EXTREM DE DULCE, contraindicat vara, primăvara. La fel şi nuca de cocos, iasomia, etc. NU folosi vara, decât dacă vrei să alungi (sau să ucizi) pe cineva. Intră-ntr-o biserică după ce te-ai spălat cu iasomie... Adevărat act de terorism!
Recomand: liliacul, lăcrămioarele (ador lăcrămioarele!!!), narcisele, bujorii, etc, + fructele (agrumate în italiană. Tip: lămâi, grapefruit, portocale, mango, kiwi, piersic, etc.)

Celibatară fiind... îţi tic cinstit că atunci când trec pe lângă un bărbat care pute, bine - bine, rectific: care nu miroase pe placul meu... ori pentru că nu se spală şi se dă cu parfum deasupra, ori pentru că s-a spălat în parfum,... măi, NU MĂ uit la el.. poate să fie şi Ricky Martin. Mi se face rău şi mă ia cu leşin.
Dacă în schimb miroase bine... wow... mă ia tot cu leşin, dar în sensul de WOW, strânge-mă în braţe să-ţi simt parfumul mai bine... = sau poţi să faci ce vrei din mine... sunt a ta. Poate să arate şi a babuin. Am explicat bine conceptul??? E totul limpede acum?! Un miros plăcut (pentru asta este nevoie de maxim 2 DOUĂ puf-uri, sau picături de parfum/after shave/apă de toaletă) este o CARTE DE VIZITĂ!!! Zice multe despre tine.

Reamintesc că un parfum/loţiune după ras/deodorant este un CADOU INTIM sau/şi foarte FOARTE intim. Adică poate fi dăruit exclusiv persoanelor apropiate: iubit, frate, tată, prieten la cataramă. Se oferă ţinând cont de gusturile sărbătoritului (NU ale tale), şi de toate indicaţiile de mai sus.
Dacă-l dăruieşti aiurea, şefului (de ex.) poate interpreta gestul ca unul de AVANS, adică te dai la el SEXUAL. Dacă-l oferi colegului, IDEM sau şi mai şi: interpretat ca un mod subtil de a-i spune că PUTE. Deci, atenţie mare.

Nu trebuie să reamintesc (sau să precizez/SUBLINIEZ) că mai înainte de a folosi un parfum/deodorant este absolut OBLIGATORIU să te speli! Cu săpun/gel etc. şi apă caldă sau rece. Cum preferi. Numai să fie apă, NU alcool, bere şi varie. Bine, poate să fie şi ceai/infuzie/decoct. :)

REPET: UN SINGUR PUF este suficient. Dacă tu nu-l simți este pentru că te-ai obișnuit cu el (ți-a intrat în nări), sau pentru că ai probleme cu „nasul”. :D

Sunday, 14 July 2013

Dansezi? Eşti beată

Am mai scris despre dans, ştii... NU?! Citeşte aici pentru că este de o importanță vi-ta-lă! (am despărţit bine silabele, sper)
Anul trecut trebuia să merg la o nuntă şi nu ştiam să dansez. Populară... (de altfel... încă şi mai puţin = am uitat). Asta pentru că nu prea merg la petreceri. „Nu prea” este MULT zis: nu merg deloc. Nicăieri (aproape). Sunt un fel de pustnic (de sex feminin. :D). Nu ştiu dacă aşa m-am născut sau pentru că evenimentele din viaţa mea m-au constrâns la o asemenea viaţă. Poate mulţi se vor „cruci”, cum au făcut-o şi unele vecine când ne-au văzut dansând (pe mine şi cumnata mea) în uliţă, dar nu-s nebună bre!!! Adică, NU de TOT... încă. :D

Aşadar, nevrând să stau pe scaun la nunta cu pricina, am zis că-i cazul să mă străduiesc să-nvăţ să mişc picioarele în ritmul muzicii. Cui naiba oi fi semănând, aşa netalentată în arta asta, nu ştiu. Mama şi tata erau dansatori, nu glumă. Eu... IOC. Adică dansam, nu zic nu, dar în discotecă. Şi când am început eu să frecventez acele localuri (unul singur de fapt) muzica ce ne oferea Dj-ul Dănuţ, era un fel de... 10 feluri..., dar nu populară bre!
Dansam pe ritmuri nebune, nebune... Grupurile mele preferate fiind: Backstreet boys şi E-Type. Apoi mai era şi Scooter, Snow, N-Sync, No Merci, etc.etc.etc.
Russian Lullaby (E-Type) era cântecul meu preferat (nu văzusem video-ul... că sigur aş fi privit cu alţi ochi melodia) şi eram singura din discotecă care era capabilă să se mişte în ritmurile alea diabolice. Ziceai că-s posedată, nu alta. Cum naiba-mi ieşeau paşii, n-am idee (sper că nu aveam şi bale la gură...). Am încercat zilele astea, dar nu mi-a mers deloc. Mi s-a blocat spatele de la zguduială... .
Trebuie să fi oferit un spectacol pe cinste. Eu şi prietena mea (căreia nu-i dau numele, poate se ruşinează), nedespărţite. De aia ne şi mersese vestea că suntem lesbi. Eu, cel puţin. Eram permanent fără partener. Când începea un blues, ţuşti afară. Una pentru că băieţii nu aveau curaj să mă invite, alta pentru că, aşa arogantă cum păream, eram, de fapt, incredibil de timidă şi mă ruşinam grozav. Tot ce scriu este absolut în contradictoriu: dansam = centrul atenţiei, dar timidă. Nu prea are sens, nu?! N-are, ştiu, dar asta sunt eu. O persoană contradictorie. :D

Spuneam că am decis că învăţ populară şi cumnata mea (dansatoare NU glumă) s-a oferit ca profesoară. Vă daţi voi seama ce noroc pe capul meu? Să iau lecţii gratuite?!
Bine, într-o zi vin cu o idee trăznită:
--- „ Ce-ar fi să dăm „show” pe stradă? Adică să gătim ceva, să punem muzică şi să dansăm. Mai bine zis: tu dansezi şi mă-nveţi şi pe mine. Cotul (?1) ăsta nu prea are parte de ocazii de distracţie. Hai să le oferim noi una.”
Când a auzit mama s-a speriat grozav (ce-o să zică lumea?). Tata... am crezut că o să facă infarct (vă arde de glume?).
Zis şi făcut! Facem sarmale cu crupe la cuptor, vorbim cu Dj-ul local (Dănuţ), furnizăm cd-uri cu muzică populară (Dănuţ nu „s-a dat la brazdă”, tot muzică „de aia” ascultă), pregătim terenul (plouase şi era glod (? 2) . Baltă mai bine zis. Am supt-o.)

Am adus mese, aşezat socata (?3) făcută-n casă, sarmalele, dat drumul la boxe şi HAI la dans! Dumnezeule... când au auzit vecinii, au zis că nu-i adevărat. Cei mai curioşi au venit să vadă cu ochii lor (pleonasm?) dar tot le rezulta imposibil de conceput o asemenea iniţiativă. Cumnata-mi dădea lecţii şi mă trăgea după ea, eu nu vedeam pe nimeni că eram foarte concentrată la jioc (?4). S-au adunat vecinii, copiii mai ales, dar nu aveau tupeul să intre-n horă, sârbă, etc. La un moment dat nişte vecinuţe s-au întors de la biserică şi când au văzut ce se întâmplă s-au oprit şi au făcut CRUCE, literar. Ca şi cum ar fi fost un cataclism ceva. Faza asta o ţin minte până mor pentru că a fost de-a dreptul EXAGERATĂ.
Când am invitat la dans una dintre vecinele aflate pe margine am primit un răspuns neaşteptat:
--- „Doamne fereşte! Să zică lumea că-s beată?!”
Alte răspunsuri au fost:
  • Suntem obosite noi (ca şi cum noi două, adică cumnata şi eu, am fi dormit toată săptămâna, nu lucrat câte 13 ore pe câmp+altele pe lângă casă). Am uitat să precizez că show-ul a fost organizat în zi de sărbătoare; duminică parcă.
  • Doar nu-s nebună!
  • (Mă) râde lumea
  • Mi-e ruşine
  • Mă ceartă bărbatul
  • Nu ştiu să dansez
  • Mă dor oasele şi tot aşa.
Au fost două spectacole unde lumea s-a distrat până la urmă (copiii incluşi), s-au adunat = au stat împreună la altceva decât la bârfă, mâncat, dansat... Iar eu am învăţat să dansez şi pinguinul (?5). Din grația profesorului emerit : MIŞU (?6) (alias Eros (?7) pentru că are părul blond şi creţ ca al lui... Cupidon (?8) bre!).
Aveam în plan să mai dau şi alte spectacole de gen, anunţate din timp pe Facebook, la care mulţi promiseseră că vor participa. Din nefericire, vorbele scoase/ieşite după, m-au cosntrâns să ajung la concluzia că mulţi dintre vecinii mei (părinţilor mei de fapt, că eu stau la oraş acum şi nu-i văd decât când sunt la ţară... brrrrrrrr) NU MERITĂ!!! Deşi show-ul a fost pentru a-i scoate din amorţeală/plictiseală/rutină rezultatul a fost destul de neplăcut. Vezi dacă mă bag!!! Aşa-mi trebe'!
Aş fi putut (foarte bine) învăţa să dansez în curtea fratelui meu. Acolo nu ne-ar fi văzut nimeni. Dar am vrut să le fac un cadou, ca să zic aşa.
Cunoşti expresia: „bine faci rău găseşti?” Se potriveşte de minune.
Oricum gogoşii (coşărcile (?9) de gogoşi. Au fost 3 gusturi diferite: cu mac, susan, scorţişoară) şi oalele cu/de sarmale cu crupe au fost foarte apreciate.
Măcar atât.
O după amiază splendidă îţi doresc!

Legendă:
  1. Cotul, cot – nu cred să fie regionalism (voiam să scriu jargon moldovenesc :D) = secţiune a unei aşezări populate (oamenii de pe strada mea :D)
  2. Glod – regionalism = noroi
  3. Socată (nu şocată) = suc de soc (nu era necesar, ştiu. Am vrut să mă dau „mare” că ştiu)
  4. Jioc - regionalism = joc, dans
  5. Pinguinul = dans săltăreţ pe care-l faci când eşti beat, cel puţin în viziunea vecinilor mei (click şi te va duce la un link pe you tube, dacă nu ştii cum sună)
  6. Mişu = unul dintre zecile de nepoţi ai mei, NU un zeu. Dar are părul creţ ca al unuia. :)
  7. Eros = zeul GREC al dragostei
  8. Cupidon = zeul ROMAN (atenţie: NU român) al dragostei
  9. Coşărci – coşarcă = coş din nuiele
  10. Am uitat de ŢUŞTI = fuga 
Pentru mai multe imagini sugestive, hai să fii prieten cu mine pe Facebook. Poate te-nvăţ să dansezi uăi!
PS uăi = măi, băi, tu, dumneata, fă, etc.etc.etc.

Saturday, 13 July 2013

Iau, dar nu-ţi datorez un mulţumesc

Acum circa un an vorbeam cu un (aşa zis) prieten vechi. Ne cunoşteam din copilărie, ne împărtăşisem multe secrete. Plecată mulţi ani din ţară am întrerupt legăturile. Inevitabil.
Când m-am întors ne-am „reconectat", însă am descoperit o persoană nouă, complet diferită.
Toată lumea se schimbă cu anii, unii se maturizează, alţii devin mai buni, unii... învaţă ce e oportunismul şi fac o adevărată pasiune din asta.

Te contactează exclusiv când vor ceva de la tine. Mesajele tale de „la mulţi ani, ce faci, cum merge scola/serviciul” rămân fără răspuns.
--- „Cine naiba te pune să pierzi timpul cu asemenea fiinţe?!”
Te gândeşti că ai nedreptățit cândva această persoană şi acum plătește cu aceeași monedă. Îţi zici că meriţi şi mergi mai departe. Dar nu poţi să nu te-ntrebi cum poate un om să se schimbe atât de mult? Nu-l mai cunoşti şi tot ceea ce face este doar pentru a câştiga ceva călcând în picioare orice sentiment de prietenie, moralitate sau umanitate.

Ziceam că vorbeam cu acest om despre blog-urile mele. Îi povesteam câte ore lucram şi cum deseori mă simţeam (mă simt) frustrată că majoritatea nu pierde o singură secundă să apese butonul „îmi place” (am mai vorbit despre asta). La care el răspunde nonşalant:
--- „Dar de ce ar trebui să-ţi mulţumească? Ce, ei ţi-au cerut să scrii? Eu când merg pe forumuri şi pun întrebări îmi răspunde cine se pricepe şi o face din plăcere.
Nu mi-a venit să cred că a făcut un astfel de raționament. El, om inteligent.
--- „Ce legătură au forumurile cu blog-urile?! Şi eu scriu pe forumuri şi nu pretind să-mi zică nimeni mulţumesc, deşi aşa s-ar cuveni. Dar blog-urile sunt altceva. Pe forum stai 30 de minute (pe zi), pe blog chiar şi 20 de ore. Nu ţi se pare că e o diferență monstruoasă?! Dar e adevărat, nimeni nu este obligat să-mi mulţumească. Nu ei m-au rugat să scriu. O fac din proprie inițiativă gândindu-mă că dacă ceea ce scriu ajută măcar o singură persoană, atunci nu am irosit timpul. Totuşi un mulţumesc (like), este o datorie morală (dacă ce ai citit te-a ajutat) şi costă doar o secundă din timpul tău.

Pentru că, aşa cum am mai zis, bloggingul pentru mine, nu este din lipsă de ocupaţie sau dorinţa de faimă.”

În acel moment am realizat că oamenii nu mai ştiu ce-i omenia, nu pentru că au uitat, dar pentru că nu au ştiut niciodată.
În şcoală nu există o materie care să înveţe oamenii să fie oameni. Dar există emisiuni la televizor care-i învaţă să devină roboţi, (total lipsiţi de sentimente omeneşti) interesaţi doar de aspectul exterior, în goană nebună după bani, faimă/notorietate, putere, admirație.
Prieteniile sunt doar un mod „obişnuit”, gratuit şi simplu de a profita de alţii. Relaţiile de sânge la fel... Orice fel de legătură între oameni este strict din interes.
Tu dă-mi că eu nici nu mă gândesc să mulţumesc. Nu am timp, chef = nu mă interesează.

Bineînţeles sunt şi excepţii. Am prieteni care sunt oameni. Capabili să spună (dar şi să simtă) „te rog, mulţumesc, iartă-mă, mi-e dor de tine, eşti un om excepţional, ce faci/cum o duci/eşti bine etc.” fără ca eu să le fi cerut.
Pe această cale ţin să le mulţumesc acestor oameni: Alexandra, Cipriana, Mişu, Bianca, Cristina (mai multe), Cornel, Alina (mai multe), Mihaela (mai multe), Diana (mai multe), Petronela, Maria. Pentru susţinerea lor necondiționată. Pentru fiecare like pe care nu a trebuit să-l smulg de la ei. Pentru vorbele frumoase, încurajările, răbdarea, puterea de înţelegere, omenia de care dau dovadă avându-mă ca prieten.
Nu voi putea niciodată să vă mulţumesc îndeajuns. Fără voi, acest drum (pe care am început să merg forţată de împrejurări) mi s-ar părea infinit mai greu.
Mulţumesc din inimă şi acelora pe care nu îi cunosc. Dacă am uitat pe cineva, îl rog să mă ierte.
O viaţă senină doresc tuturor!

Thursday, 11 July 2013

Singur în doi

Câţi dintre noi nu cunosc acest sentiment? Din nefericire (sunt sigură) foarte mulţi. Nu sunt căsătorită (se ştie), dar cunosc multe cupluri care se simt aşa.
Bărbatul/femeia se întoarce acasă de la servici. Mănâncă ceva şi se postează în faţa televizorului. Femeia se uită la o telenovelă, bărbatul - la un meci de fotbal.
Sau MAI RĂU, se postează în faţa calculatorului... amândoi.
Că ăsta-i noul viciu al omenirii: internetul. Unul într-o cameră, altul într-alta. Şi amândoi se plâng că-s singuri. Că nevasta/bărbatul petrece tot timpul pe net, ignorându-l/o complet.
Şi poate unul dintre ei încearcă să facă un pas spre celălalt, încearcă să-i vorbească, să deschidă un dialog... însă celălalt nu are timp. Are o altă familie, virtuală, care-l așteaptă.
Acolo poate să facă ce vrea, nimeni nu-i cere socoteală. Poate să facă sex în public, să plesnească pe orișicine care i se adresează. Acolo nu există legi, totul e permis. Moralitatea este un sentiment necunoscut.
Şi se îndrăgostesc de unul şi de altul. Cred în vorbele celuilalt care se simte ca el: SINGUR în doi. Noaptea visează la braţele unui partener virtual şi orice zi a vieţii devine un coşmar. Căsătoria/relaţia începută din dragoste devine o cuşcă/închisoare. Şi-şi doresc să poată lua totul de la capăt cu noua persoană care este infinit mai bună decât persoana cu care a făcut o casă/cu care are copii. Nimeni şi nimic nu le mai stârnește interesul... cu excepția persoanei virtuale... Atât de frumoasă/deschisă/înțelegătoare. Nu e deloc cicălitoare, nu-i cere cont de nimic, nu se plânge, ascultă, surâde, şi nu zice niciodată NU... etc. etc. etc.
STOP!!!
Ia o secundă din timpul tău şi gândeşte raţional:
--- Cum crezi tu că o persoană virtuală poate să aibă o relaţie normală în AFARA internetului?! Crezi tu, că de dragul tău, va renunţa la net? Poate că o va face, însă cât timp va dura????! Dumnezeule! Nu-ţi dai seama că o persoană care-şi pierde tot timpul pe internet, în loc să stea cu familia, aşa va face mereu?! Înţeleg că un adolescent poate să creadă în asemenea fabule, dar un om matur? Pe ce lume trăieşti?! Chiar nu-ţi dai seama că nimic nu e real?! Şi dacă ar deveni realitate foarte curând te vei întoarce la Second life?
Pentru că un om care nu este capabil să-şi rezolve conflictele cu persoana cu care s-a „combinat” din dragoste, nu va fi niciodată altfel.
Te-ai căsătorit şi ai jurat „la bine şi la greu”... Mda. Şi acum ce faci?!
Tu... singur, ea... singură. Amândoi blestemându-și soarta. Dorindu-și ca niciodată să nu se fi cunoscut.

Ei bine, oamenilor care faceţi asta, nimic nu-i simplu, dar când ţi-ai luat o responsabilitate, fără ca nimeni să te forţeze, ai OBLIGAŢIA să faci tot ce-ţi stă în putinţă să ai o viaţă decentă. Cu persoana de lângă tine, pe care poţi să o atingi. Nu cu aceea care nu ştie decât să stea pe net şi să-şi piardă timpul visând la cai verzi pe pereţi.
Crezi poate că o face doar cu tine? Nu, nu există! A făcut-o cu alţii înaintea ta, şi va continua cu mulţi alţii după tine. Până când un visător/toare se va cupla cu ea/el... şi câtva timp vor gândi că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior. Dar la prima problemă, la primul necaz... se vor întoarce, fără doar şi poate, la prietenul comun: netul. Şi vor rămâne iarăşi singuri. Pentru că banii nu cad din cer... şi vorba aia: două inimi într-o cabană (proverb italian) nu e deloc aşa. Femeia vrea papuci Prada iar bărbatul Ferrari. Şi atunci amândurora li se va face dor de acea/acel pe care l-au lăsat... şi-şi vor da seama că toţi suntem la fel: O apă şi-un pământ.

Aşadar, bărbaţi şi femei, care vă simţiţi singuri... (cunosc foarte bine sentimentul) lăsaţi netul la o parte şi mergeţi unul lângă altul. Luaţi-vă de mână şi aşezaţi-vă la o masă. Discutaţi, cu calm. Expuneţi problemele şi-ncercaţi să le rezolvaţi. Majoritatea nu sunt irezolvabile... doar dacă se tratează de o boală incurabilă. Am mai zis. Călcaţi-vă pe fire. Lăsaţi orgoliul la o parte. Nu urlaţi, nu acuzaţi... DISCUTAŢI
Ştiu că e uşor pentru mine să vorbesc, nu am astfel de probleme, însă ştiu că se poate. Am văzut relații care s-au întors a fi cum erau la început. Dar pentru că amândoi au vrut şi au mers în aceeași direcție. Amândoi au făcut sacrificii, compromisuri şi amândoi au plâns.
Dacă te-ai căsătorit din dragoste, acea iubire mai este încă... e undeva ascunsă, în străfundul inimii. Problemele, necazurile, lipsa banilor, dar mai ales lipsa DIALOGULUI, au acoperit-o. Cu multă voinţă, extrem de multă,... o veţi redescoperi.
Luaţi-vă o vacanţă, cât de scurtă. Mergeţi undeva singuri. Nu trebuie să fie la un hotel de 5 stele... oriunde, numai să fiți singuri. Şi forțați-vă să vă amintiți cum vă simțeați la început. NU SE POATE să fi uitat. Daţi-vă o altă şansă, şi-ncă una...
Dar VORBIŢI, amândoi, NU în faţa pc-ului.
Viaţa virtuală e atât de uşoară... dar atât de FALSĂ!
Treziţi-vă: viaţa nu este o telenovelă. Nimic nu e ușor.

Iubire, înţelegere, pace şi dialog VĂ doresc, din inimă!  

Monday, 8 July 2013

Susţine şi tu economia României!

Aşa cum am anticipat în acest articol "(click) ţin neapărat să vorbesc despre un magazin care comercializează și face produse „made in Ro"
  

Papucei.ro - încălțăminte/accesorii hand made. Este cu adevărat ceva deosebit şi eu, ca multe alte femei, aş dori foarte mult să port o pereche de sandale/pantofi/cizme semnate de acest designer român.
Citat de pe site: 
Site-ul se adresează în exclusivitate femeilor pasionate de fashion, care vor sa iasă în evidenta în orice moment al zilei.
Cu pricepere și pasiune, peste 500 de modele de încălțăminte, poșete și curele au fost create în atelierul de la Iași de către designerul Angela Vasiliu.” 

Papucei a avut în ultima vreme o expansiune internațională de succes, România fiind piața principală, dar produsele lor se găsesc în magazine din toată lumea.

Uite ce altceva oferă ei (mai mult) faţă de toate celelalte magazine
De-acum ai posibilitatea și tu sa fii designer și sa ai papuceii tăi unicat. Tot ce trebuie să faci este sa-ți alegi un model de pe site-ul nostru și să-l personalizezi cu un alt tip de piele (textură sau culoare diferită), să îi schimbi tocul sau să-l accesorizezi cu strasuri, floricele, dantelă, catarame, pe care le-ai văzut deja la alte produse și ai vrea să le aibă și produsul pe care ți-l dorești atât de mult.
De asemenea, dacă porți o mărime ce nu se încadrează în intervalul celor disponibile, sau dorești o măsură specială la nivelul gleznei sau gambei, iți putem realiza special o pereche de papucei pe mărimea ta.

Nu vreau să mai adaug altceva. Au spus ei tot. 
Unele modele sunt unicat. Şi toate sunt made în Ro. Ceea ce pentru mine înseamnă calitate. Nu întotdeauna, dar în acest caz, DA!

Sunday, 7 July 2013

Oglindă, oglinjoară...

E duminică!!!
--- NU?! Da, da.
--- Vezi ce-nseamnă să trăiești în pădure? Pierzi noțiunea timpului. :D
Vreau să te fac să zâmbeşti puţin. Asta dacă eşti acasă. Stai... dar ce faci în casă?! Ieşi AFARĂ!!!
Nu în sensul: „nesimţitule, ieşi afară” dar în sensul: „du-te (bă') afară că-i soare şi frumos”.
N-ai cu cine zici? Nici eu nu am dar.. jur: NU TREBUIE SĂ IEŞI în companie ca să te bucuri de o plimbare. Dacă ai un parc pe-aproape îţi recomand să ieşi şi singur. (uită-te la imaginea din dreapta. Eram singură şi RESPIRAM aerul libertăţii). Vei observa lucruri de care nu aveai idee că există. Crede-mă.
Aşadar, DUPĂ ce vei citi acest post, ieşi în natură. Da?... Promiţi?... (da, Cristina, sigur că da. Ce nu fac eu dacă zici tu...) :D Bine, aşa să fie!

Deci... azi dimineață (pe la 7) nu aveam chef să mă ridic din pat. Dar... natura mă chema cu insistență. Am ascultat-o (altfel ar fi fost bai), m-am spălat pe mâini şi m-am întors la (în?!?) pat.
Evident, nu am mai putut să adorm şi mi-am amintit unele lucruri care mi-au stârnit zâmbetul. Asta gândindu-mă la articolul „metode de agăţat made in Ro”. Nu sunt colegate întâmplările. Decât foarte puţin. Dar aşa-s eu, sar de la o idee la alta fără nicio noimă. Foarte îngrijorător.

Am câteva surori (câte? Multe.) şi deseori îmi povestesc întâmplări din viaţa lor. Astăzi voi scrie despre o conversaţie între două femei cam de aceeaşi vârstă.

Menţionez că sora în chestiune are culoarea pielii cam... bronzată (cuvânt folosit de Silvio Berlusconi referindu-se la Barack Obama. Și-a ieșit un scandal mondial. Berlusconi ăsta face de toate!).
Sora mea, aşa s-a născut. Dacă nu ar fi semănat cu tata aşa de/foarte bine probabil nu ar fi luat-o acasă de la casa de naştere. Dar.. sigur e fata lui. 100%! De unde naiba o fi luat culoarea aia?! E un adevărat mister. Poate era tata bronzat când au conceput-o. Curios este că acum are pielea albă. Bă'... ea şi cu Michael Jackson!
Oricum... pielea negricioasă îi conferea un aer „occidental” şi era foarte apreciată de masculii care o vedeau. Căsătorită la o vârstă fragedă (18 ani), pleacă printre străini. Nu, nu peste hotare, doar peste hotarele Moldovei (regiunea care aparţine încă României. Precizez pentru claritate. :D Am fost foarte rău insultată pentru că am omis să fac această distincţie.).
Acolo (ca şi aici), deşi era măritată, nu trecea neobservată. Mereu la 4 ace, elegantă (haine făcute pe măsură), demnă, dar MAI ALES surâzătoare.
Într-o zi se întâlneşte cu o consăteancă (parcă; nu-mi amintesc sigur, dar se cunoşteau de copile) care o priveşte din cap până-n picioare şi surprinsă îi spune:
--- „Ce te-ai schimbat Ileano (nu, nu ăsta-i numele surorii mele. E un pseudonim. :D), ce te-ai îngrăşat şi ce tare ai mai îmbătrânit!”
Ileana (sora mea), se uită la fiinţa din faţa ei care arăta JALNIC! Puţin zis. Îmbrăcată cu o cămaşă vânătă şi mult prea strâmtă pentru formele ei voluptoase. Fusta prea scurtă ce lăsa să se vadă un fund prea rotund şi ciorapii rupţi. Sandalele dezlipite. Părul neîngrijit. (mai erau şi alte lucruri în neregulă cu ea, dar nu merită). I-ai fi dat cu cel puţin 15 ani mai mult decât avea. 
Instinctiv surorii mele îi vine să replice:
--- „Tu vorbeşti? Te-ai uitat în oglindă?!” Dar fiind o persoană educată răspunde:
--- „Copiii, Saveto, copiii.” 

Morală/concluzie (etc.)

--- Schimbă dracului oglinda aia, că atunci când ţi-a zis că eşti cea mai frumoasă din regat a vrut doar să te ia la mişto!

Saturday, 6 July 2013

Era consumismului

Astăzi vreau să îţi vorbesc despre unul dintre lucrurile care mă îngrijorează foarte mult: economia ţării noastre. Suntem în criză/recesiune de cine mai ştie câi ani, mulţi, foarte mulţi. Toată lumea ştie asta. În afară (poate) de acei care s-au născut în ultimii 10-15 ani. Pentru ei totul e la fel. S-au născut în această perioadă care poate părea  „normală". Deşi mulţi părinţi lipsesc de acasă cu anii, cu timpul... ne-am obișnuit.
Cei care au trăit în era comunistă au altfel de amintiri. Atunci nici măcar nu ne-am fi gândit să plecăm „în afară”. Erau locuri de muncă pentru toți. Chiar dacă lucrurile esențiale unui trai decent lipseau cu desăvârşire... nu cunoaşteam o realitate diferită. Televizoare alb negru, un singur canal Tv, transmisiuni la anumite ore din zi/seară. Cântări ale României, dar mai ales ale conducătorilor.
Rareori vedeam o îmbrăţişare în Tv, niciodată femei goale sau mimarea unui act sexual în orice film posibil. Totul venea cenzurat.
Odată cu terminarea-n sânge al erei de lipsuri şi opresiuni am trecut BRUSC la o altă eră: Era CONSUMISMULUI!
Îmi amintesc şi acum prima telenovelă braziliană cred (sau portugheză). Se numea „sclava Isaura” şi săruturile nu mai erau cenzurate, ba puse în prim plan.
Primul cântec deocheat ce a apărut şi făcut furori în România (în 1990) a fost „Lambada”. Femei aproape complet dezbrăcate care se mişcau în ritmuri erotice capabile să trezească şi morţii din somn.
Părinţii mei au avut un şoc, pentru noi a fost mai simplu. Eu eram încă copil şi aveam mintea deschisă. Comunismul cu atrocitățile lui nu îmi intrase în sânge. Am asimilat totul destul de uşor, fără sechele psihologice.

Dacă eşti atent cuvântul „consumism” seamănă foarte mult cu cel de dinainte: „comunism”. Sens diferit dar cu aceeași capacitate de a distruge demnitatea tuturor. 

Imediat s-au închis toate fabricile pentru care eram cunoscuţi şi apreciaţi în toate ţările lumii.
Textilele în special, ţevile de fier, mobila, produsele agricole, etc. Marca „made in Romania” era sinonim cu „calitate” şi era foarte râvnită.

Am plecat în ţări străine să ne câştigăm existenţa... dar nu ne-am oprit aici. Odată ce am început să cunoaştem valoarea banilor/să simţim mirosul lor (se potriveşte mai bine a doua expresie) am început să vrem mai mult... şi mai mult.. şi mai mult.. Până am ajuns să nu mai avem idee de ceea ce ne-a împins să ne abandonăm propria terra, părinţii şi copiii.
Ne simţim ruşinaţi că suntem români şi ascundem asta... dar nu ne prea iese. Că accentul/actele zic adevărul.
Am plecat cu gândul să ne facem o casă, să „purtăm copiii în şcoli” dar apoi am decis că vrem o maşină de ultimă generaţie „să crape vecinii de ciudă”; apoi o bucătărie de culoare portocalie, gresie de culoare violet şi fainţă maro, şi câte şi mai câte lucruri care necesită de mulţi bani. De aceea nu mai dormim gândindu-ne la cum să facem mai mulţi (bani), să ne cumpărăm aia şi aia şi aia si tot aşa. Nu neapărat pentru că avem nevoie dar ca să le arătăm celorlalți „ce valoare avem”. Facem datorii în bănci iar apoi suntem constrânși să plătim o viaţă.
Plecaţi cu intentul de a construi un viitor decent copiilor noştri deseori uităm de părinţi, prieteni, familie. Ne facem case mari, cât mai mari şi apoi ne lăudăm cu ele... doar doar vom face impresie. Deseori... uităm să ne întoarcem acasă. De fapt, nici nu mai ştim unde-i casa noastră. Am construit-o aici dar lucrăm acolo... şi nu ne putem împărţi în două. Ori aici, ori acolo... Datoriile trebuiesc plătite aşa că rămânem acolo; nu avem încotro. Ne distrugem sănătatea lucrând 15-20 de ore pe zi, alergând frenetic de la un post (de lucru) la altul. Dormim câte 9 într-o cameră fără pic de intimitate. Dar... se merită pentru că atunci când vii în vizită etalezi tuturor ce maşină „beton” ai, cât aur porţi la gât, şi ce trabucuri fumezi. 
Şi le citeşti în ochi invidia. Ce mare satisfacție!!! Un sentiment demn doar de un uman. Iar părinţii mor singuri... nici nu apuci să-ţi iei adio că nu ai cum să laşi locul de muncă. Dacă pleci, ţi-l va lua altul.

Acum, cei care mă cunosc îmi vor reproşa că şi eu am fost plecată.
E drept, am fost. Dar nu am avut acelaeaşi scopuri. Nu-mi voi spune povestea şi nici nu vreau să credeţi că judec pe cineva. Am încă familie, surori, printre străini. Le-am înţeles şi acceptat motivele.

Pot să zic doar atât, şi aici vorbesc exclusiv în numele meu şi numai din experienţă:
--- Oriunde ai fi, oricâţi ani vei trăi într-o ţară în care nu te-ai născut, oricât de bine vei înţelege/asimila cultura şi limba lor, NU vei fi niciodată „unul de-al lor”. Vei fi doar „un străin”.

Aşa mă simţeam eu. Un om fără patrie. Şi jur că mi-au dat lacrimile. Nu aparţineam României, dar nici Italiei. Şi-n momentul în care am realizat acest lucru, am decis că-i cazul să mă-ntorc acasă. Acolo unde m-am născut. Pentru că sunt româncă şi nu pot să schimb asta. România e ţara mea. Cu bune şi cu rele. Rădăcinile mele sunt aici. Aş da orice să fie bine... dar nu e.. şi nici nu va fi curând. Dar măcar sunt „ACASĂ”.

Thursday, 4 July 2013

Metode de agăţat-made in Romania


Astăzi am ieşit în oraş; constrânsă de împrejurări (n-aş fi ieşit în ruptul capului = n-aveam chef). Mergeam (foarte) repede, ca de obicei: 
--- „Dacă tot ies ia să mai ard din calorii”. Lumea se cam uita chiorâş la mine,  nu era ceva ieşit din comun. 9/10 ieşiri decurg în acest fel. Nu pentru că aş fi cea mai frumoasă din univers. Şi nici cea mai dezbrăcată, dar pentru că... pentru că... ăăăă HABAR nu am!!! N-are ce face lumea.

Dădeam vina pe tocuri (azi nu aveam de niciun fel = sandale cu talpă joasă). Apoi m-am gândit că-i rujul, dar nu: astăzi nu am făcut exces. Machiată nici atât. Rochia nu foarte strâmtă şi nici foarte scurtă. Deloc transparentă.
Să continui cu istoria de azi.

Gâfâiam ca un boboc de raţă gras (mergeam repede, îţi aminteşti?), dar nu vizibil (pe ascuns bre!!! să nu vadă lumea că n-am antrenament), la un moment dat aud un „șuierat” tipic bărbătesc/românesc şi următoarele... hmm... cuvinte:
--- „Ce frumuseţe! Bă', să mor eu dac-am văzut aşa căţeluşe-n viaţa mea!
Ignor (n-am încotro: zona este cam desertă şi trec des pe acolo= nu vreau scandal) şi nu ştiu dacă să mă supăr sau să râd isteric. Mă gândesc:
--- Am auzit bine sau ...?! Ce dracu înseamnă 'căţeluşe'?

Amu'.. eu am 37 de ani şi nici nu eram îmbrăcată ca şi cum aş „face trotuare” de meserie.
Menționez că tipii în cauză erau doi masculi feroce de o vârstă indefinită/variabilă: 40-50 de ani. Sunt sigură că au văzut tot felul de „cățelușe” la viaţa lor. Mai ales că unul dintre ei cred că-i taximetrist.
Ce fel de „complimente”-s astea?
Mi s-au părut insulte îngrozitoare, însă mi-am continuat drumul şi mi-au venit în minte alte „metode de agăţat” de marcă românească.

Preferata mea este următoarea (mi s-a întâmplat de foarte multe ori):
În parc, pe bancă (retrasă, nu în centru), total absentă pentru că sunt cu gândul la ceea ce citesc. Trece un tip:
--- „Ce citeşti? Pot să văd? Poate am citit şi eu.”
Eu arăt, că-s persoană educată şi sensibilă la iubitorii de lectură.
--- „Aha, da, am citit de acest autor în trecut, dar nu această carte.
Îl întreb care, din instinct, şi lui nu-i vine-n minte NIMIC. Se bâlbâie. Clar!
BĂRBAŢI, pe bune, nu mai folosiţi metoda asta dacă nu „le aveţi cu lectura”. Ce naiba? Fii dechis si zi-i ca-ti place de ea. Simplu. Femeile-s vanitoase, vor aprecia.

Alta, tot în parc. Eu îmi fac poze. Da, ma, da, selfie. 
--- „Vrei să-ţi fac eu?
--- „Nu, mulţumesc!” - Nu acum, cand voi deveni faimoasa.

Din nou în parc. Un tip aleargă după mine de-i iese sufletul. Mă ajunge şi mă-ntreabă cu voce sacadată:
--- „Aveţi nevoie de companie?”
--- „Nu, mulţumesc. Aştept pe cineva (mint eu).
--- „Eraţi frumoasă, de aia ziceam.”
--- „Eram??!!?”

Iarăşi în oraş, un biciclist care merge înainte uitându-se înapoi: intră cu roata-ntr-o gaură şi bâldâbâc în apă (abia plouase).

Alt biciclist (despre care am scris pe Facebook) se întoarce şi se uită de o groază de ori. Îmi amintesc de întâmplarea de mai sus şi-mi vine să-l avertizez, să fie atent, dar... se opreşte şi-l ajunge din urmă o maşină plină cu ceva. Eu mă fac violet de ruşine:
--- „Ce imbecilă! Cum am putut să cred că se uita la mine? Îi arăta şoferului strada!”
Dar imediat ce trec pe lângă ei, tipul se holbează la mine de parc-aş fi extraterestră. Şoferul îl grăbeşte să descarce maşina dar el zice contrariat (continuând să se holbeze):
--- „Lasă-mă mă, să admir şi eu ceva frumos.” Și am avut dreptate să cred că se uita după mine. :D

Un şofer se uită şi conduce. BUM!  în maşina din faţă care se oprise la stop.

Alţii strigă după tine diferite nume, în speranţa că unul se va potrivi.
N-au nimerit niciodată. Şi chiar dacă ar fi fost nu aş fi mişcat un muşchi! :D

Alţii te opresc, pur şi simplu, să-ţi ceară numărul de telefon. Auzi la ei!

Unii se uită lung şi pronunţă cel mai cunoscut cliché de pe terra:
--- „Te cunosc de undeva. Ne cunoaştem? Sunt sigur că ne-am văzut/cunoscut la petrecerea din strada cutare. NU purtai o rochie neagră? Etc.”

Exemplele pot continua, însă mă opresc că-s frântă şi puţin tristă pentru că... nu înţeleg de ce un bărbat se „dă” la tine când vede clar că nu eşti interesată. Sunt atâtea femei care-ți dau de înțeles în mod foarte agresiv/evident, de ce te oprești la mine?!

Nu mă uit niciodată în ochii oamenilor când merg pe stradă. Nu pentru că am „capul pe sus”, ba dimpotrivă: mă uit în față şi surâd. Atât.
--- Ce naiba nu mă laşi să-mi văd de plimbarea mea?!

Nu e că nu-mi face plăcere că „atrag” priviri (sunt vanitoasă dar nu ipocrită, am mai zis), totuşi... un pic de respect şi educaţie nu ar strica.


Daca iti place sa citesti in engleza si esti interesat de perioada comunista, arunca o privire la scurta mea carte (eBook) publicata pe Amazon. Este un fragment din viata de la tara. Si daca te lasa inima, nu ezita sa lasi o scurta recenzie. In asa fel ma ajuti sa-mi ajut parintii.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Wednesday, 3 July 2013

Bărbaţi versus femei

Bărbaţii nu înţeleg femeile. Nu pentru că nu vor, dar cică-i în DNA-ul lor

Ieri, citeam pe Descoperă.ro, că bărbaţii nu sunt capabili să citească emoţiile în ochii unei femei, dar sunt mult mai „purtaţi” să înţeleagă emoţiile din (tre) ochii unui om cu acelaşi sex. Adică bărbat! Dezvolt.

Şi iată cum se desfăşoară o zi „obişnuită” în viaţa unei familii (formată din doi, deocamdată).

Tu (femeie) ieşi din bucătărie (mirosind tot a ceapă/usturoi + ulei ars si alte mirosuri nedefinibile) şi îi spui partenerului că nu ai timp să mergi să faci cumpărături, dar îţi trebuie neapărat nişte unt, că s-a terminat dimineaţă când ai preparat pancakes la micul dejun.
El (bărbat) se uită la tine cu ochii mari (dând din cap), dar nu te vede/nu te aude căci creierul lui este ocupat cu partida de fotbal de la televizor.
Tu (femeie) te uiţi la el şi nu-ţi vine să crezi că nu s-a oferit, din proprie iniţiativă, să meargă să cumpere ce ai nevoie. Că doar pentru el găteşti. Încep să-ţi iasă fulgere din ochi şi flăcări pe nas. Dar îi spui, cu calm (nu vrei să-ţi zică iar că eşti isterică), că ţi-ar face o mare favoare dacă ar lua maşina să tragă o fugă să-ţi aducă untul (ex.) necesar pireului de fasole, ce mult îi place lui.
El (bărbat) confuzionat şi contrariat la maxim îţi zice să aştepţi până se termină partida, pentru că TREBUIE neapărat să asiste la ea. (ţine cont de faptul că abia a început repriza a doua, dacă au trecut 10 min., şi echipa lui „a încasat” deja 7 goluri).
Tu (femeie):
--- „Dar, iubitule, ai zis că o să mergi în pauză. Că doar e aproape.”
El (bărbat):
--- „Am uitat! De ce nu ai venit să-mi spui?! N-am calculator în cap să ţin minte orice.”
Tu (femeie) cu faţa murdară de făină, părul vâlvoi (că n-ai avut timp nici să te pieptăni), mâinile pline de aluat, simți cum începe să ţi se împăienjenească privirea. Încerci să te calmezi (că iar iese scandal), însă... te gândeşti că ai muncit degeaba, dacă nu ai unt. Şi începi să vorbeşti sacadat, întâi încet (că te aud vecinii), însă când el (bărbatul) nici măcar nu te mai priveşte, începi să urli cât te ţine gura că-i un mare nesimţit şi că nu-i pasă deloc de casa asta.
El (bărbatul):
--- „Shhhh, şşşş, că nu mai aud. Pe bune, nevastă, ce naiba ai mâncat de eşti aşa nervoasă? (tu n-ai avut timp să mănânci). Ţi-am zis că trebuie să mergi la doctor, să-ţi dea ceva care să-ţi calmeze isteria asta. Că nu se mai poate în halul ăsta. Urli în permanenţă, cum făcea maică-ta. Nu ştiu cât pot să mai suport un asemenea tratament. Uită-te la tine cum arăţi. Nu erai aşa când te-am luat. Ai grijă că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”= femei sunt destule.”

Tu (femeie) te calmezi instant. Nu pentru ce zice el, dar pentru că simţi că eşti pe cale să faci ictus. 
Şi cine dracu-ţi va da o cană cu apă?! Că ăsta, dacă te vede moartă (chestia e că NU TE VEDE DELOC) nu cheamă nici ambulanța. 

Pleci în bucătărie să încerci să găseşti un înlocuitor la unt, şi lacrimile-ţi curg şiroaie. Apoi prepari masa şi strigi:
--- „Iubitule, e gata, hai să mănânci.”
El (bărbat) vine, se uită la tine cu ochi întrebători:
--- „Ţi-a trecut? Nu mai eşti nervoasă? Ţi-ai dat seama că urlând nu câştigi nimic?!”
Se aşează (FĂRĂ să se spele pe mâini) şi-ncepe să înfulece ca un lup.
--- „Doamne, femeie, un pic de unt n-ai putut să pui şi tu? Chiar trebuie să-ţi zică un bărbat cum se găteşte?!”

Morală
Bărbaţii NU SUNT femei.



Daca iti place sa citesti in engleza si esti interesat de perioada comunista, arunca o privire la scurta mea carte (eBook) publicata pe Amazon. Este un fragment din viata de la tara. Si daca te lasa inima, nu ezita sa lasi o scurta recenzie. In asa fel ma ajuti sa-mi ajut parintii.

Te rog, daca ai apreciat, fii generos si lasa un semn (like, share, comment), sau viziteaza-ma pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Gusturile nu se discutaPovestea Isabelei. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn.
Te astept cu mult, mult drag. Multumesc, om cu suflet.