Thursday, 31 January 2013

Româna - o necunoscută

Limba română şi greşelile mele (imperdonabile).  

Când am început să scriu mi-a fost tare frică de reacţiile anumitor persoane. Scriind, în mod public, te expui la tot felul de atacuri. Se ştie. Am încercat să mă pregătesc psihologic... Din nefericire, oricât te-ai pregăti nu foloseşte la nimic!

Cine mă cunoaşte ştie că nu-mi place să fac greşeli. De niciun fel, dar acum far referinţă exclusiv la greşelile gramaticale.
Habar nu aveam că scriu aşa de prost. Deseori o simplă virgulă îmi dă mari bătăi de cap. Nu pot să dorm, mă zvârcolesc, mă învinuiesc şi-mi impun să fiu mai atentă. Mă cuprinde o frustrare nemărginită şi mă gândesc că ar fi mai bine să renunţ la scrisul în public.
Încerc să mă corectez căutând informaţii, documentându-mă dar... tot îmi scapă (chiar prea) multe greşeli.  Îmi vine să plâng când le descopăr singură (după mult timp). Disperarea devine "patroană" şi-mi spun că sunt o mare ignorantă. Şi iarăşi caut să mă corectez, să învăţ, să-mi intre bine-n cap. Să nu mai uit, să nu mai confund. Dar... nu reuşesc întotdeauna.
Câteva persoane (foarte dragi) mi-au scris mesaje personale să mă avertizeze de o anumită greşeală.

Luci mi-a scris că „patetic” NU este sinonim cu „penibil”. Dacă nu mi-ar fi zis... habar nu aş fi avut. Sincer, toată viaţa am fost convinsă că patetic este sinonim al cuvântului penibil. Dar nu este, nu în limba română!
Tot Luci m-a avertizat că „virusuri” este un termen biologic (agent patogen) iar „viruşi” = informatic (computere). Viruşi informatici şi virusuri intestinale, pentru mai multă claritate. M-a pufnit râsul când m-a atenţionat în mod foarte serios. Această greşeală a fost voită, dar, cum nu sunt foarte rapidă la tastat, nu am avut timp să pun ghilimele. Eram ironică. Totuşi, intenţia este de lăudat.

De ex. Alina. M-a avertizat că am scris „duminecă” în loc de „duminică”. Am controlat şi nu mi-a venit să cred când am găsit această greşeală de mai multe ori în diferite articole. Cum naiba să fac o greşeală atât de tâmpită!? O dată mai merge, poate fi eroare de tastare, dar de 3-4 ori??! Dar uite că se poate. Cum?! Nu ştiu exact. Explicaţii ar putea fi mai multe: neatenţie şi/sau ignoranţă.

Tot Alina, dar alta :), mi-a adus la cunoştinţă că am scris 20 de cm în loc de 2,0 cm. (20 mm). Dacă nu ar fi notat ea, mai mult ca sigur, eroarea ar fi încă acolo şi oricine ar fi citit acea reţetă s-ar fi crucit!

Aseară, (pe blogul culinar) am primit un mesaj care m-a făcut să plâng instantaneu. Se scrie „amesteca” şi nu „mesteca”. Am rămas trăznită! Cum este posibil să nu-mi fi dat seama de eroare singură!? Mesteca= mesteci cu dinţii; amesteca= amesteci ceva, în ceva, cu ceva, etc. Cine nu ştie asta?! Totuşi, deseori fac această greşeală! Se înţelege conceptul, dar.... este greşit! Şi nu este admisibil! Mi-e foarte ruşine. Şi sunt frustrată. Nu am dormit bine.

Nu mai am curaj. Învăţ, dar nu ajunge. Faptul că am fost plecată 10 ani din ţară şi m-am concentrat, (exclusiv) pe limba italiană, nu este o scuză! Gândesc (încă) în italiană şi, deşi sunt surori gemene, când traduc din italiană în română frazele nu sună, întotdeauna, corect în română. Când citesc, citesc în italiană sau engleză şi, fără să vreau, acest lucru se reflectă în mod negativ asupra exprimării în limba mea maternă. Pentru mine sună corect şi abia după ce recitesc de vreo 5 ori îmi dau seama că nu e „chiar" corect. Şi asta mă face să fiu tristă şi mânioasă. Pe mine! Că nu sunt destul de profesională. Limba română e una, italiană alta, iar engleză o ştiu toţi. De ce naiba nu reuşesc să scriu/să mă exprim corect în niciuna din limbile astea?! Mă străduiesc aşa de mult! Eu nu mai ştiu ce e corect şi ce (pro)vine din engleză sau italiană. Este absurd şi mi-e jenă. Mă simt neputincioasă şi complet ignorantă!

Apelez la tine.
În primul rând - Te rog să mă ierţi pentru toate greşelile pe care le fac.
În al doilea rând - Nu ezita, TE IMPLOR, să mi le aduci la cunoştinţă! Poate nu am observat, poate e o eroare de tastatură sau poate chiar nu ştiu. Faptul că mă corectezi este IMPORTANT pentru mine. Un ajutor inestimabil. Şi-ţi sunt recunoscătoare. Te rog să nu te îndoieşti!

Multă lume urăşte să fie corectată, mi s-a spus. Eu nu cred că cineva urăşte să fie corectat. Mai degrabă, urăşte modul în care i se aduce la cunoştinţă că a greşit. Tonul este FUNDAMENTAL.

Nu poţi să-mi spui „--- mai sunt şi alte greşeli de ortografie, dar nu contează... .” scriind cu literă mică la început de frază!
Acestea NU sunt observaţii constructive, dar aere de superioritate. Şi eu detest aroganţa. Mai mult decât greşelile de ortografie. Pentru că... unii nu au studiat, dar sunt educaţi.

Fraţilor, greşesc şi mi-e ruşine! Dar, VĂ rog, sunt moduri şi maniere. Cine are urechi, să audă!
Mulţumesc. 

Tuesday, 29 January 2013

Podoaba capilară I


Ieri îi povesteam unui prieten că îmi tai părul singură (de când aveam vreo 11 ani) fapt care l-a surprins incredibil.
Cum adică ţi-l tai singură?”
Uite aşa. :) N-am încotro! Am trecut prin câteva peripeţii la coafor şi nu mai încredere în nimeni. Amintindu-mi m-a pufnit un râs teribil şi-am zis că e cazul să te fac şi pe tine părtaş. :)
Precizez că am avut părul lung (nu foarte lung, totuşi) de când mă ştiu. Cred că m-am născut cu părul lung. Hmm. Ia s-o-ntreb pe mama. :) De 2 ori, în toată viaţa mea, mi-a fost tăiat părul (scurt scurt). Iată circumstanţele.

Era 13 septembrie 1982 şi pe 14 începea un nou an şcolar. Tata a decis să-l ducă pe fratele meu (mai mic) la frizerie (în sat) şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu ei. Era seară, după cină (cred că era în jur de19,30. Menţionez ora pentru că este importantă). Ne aşează pe amândoi pe bicicletă şi la frizer cu noi (avea căsuţa lângă bufet :) ). Ajunşi, tata mă întreabă dacă nu aş vrea să mi se taie şi mie "un pic" bretonul că-mi intra în ochi şi puteam orbi. Era foarte sever şi strict în legătură cu părul... şi multe alte lucruri. :). Eu, nu foarte bucuroasă, accept; de fapt ştiam că nu aveam alternativă! Nu era chiar o întrebare... îţi dai seama.  :)
Mă aşez pe scaun şi-mi admir în oglindă părul blond, lung şi ondulat. Ţineam extrem de mult la el. 
Prima mişcare pe care a făcut-o frizerul a fost să-mi ia un smoc de păr din vârful capului (unde părul este cel mai lung, prin logică) şi zac-jos cu el. Am încremenit şi abia atunci mi-am dat seama că venirea mea la frizer a fost pusă la cale de mama, tata şi de fraţi. Au lucrat toţi „mână-n mână”! Ca în politică. 
Brusc am realizat că totul a fost pregătit dinainte. Şoşotelile pe care le notasem între ei (părinţi şi fraţi), frizerul care ştia exact ce să facă deşi tata îi ceruse doar să-mi scurteze bretonul. Totul era un fel de „cameră ascunsă-candid camera”. Numai că eu nu am râs deloc, ba dimpotrivă. 
Nu am zis nimic. Ce puteam să mai zic?! Îmi tăiase exact din vârful capului. Când a terminat să mă măcelărească, am ieşit în fugă afară, în noapte, m-am aşezat pe nişte cărămizi şi am început să plâng cu hohote. După câteva minute iese şi tata cu fratele de mână (el a fost tuns cu maşina= ras 0. În 2 minute a fost gata :) ) şi încep amândoi să mă strige. Eu nu eram în stare, şi nici nu voiam, să răspund. Eram supărată pe toţi, până la Dumnezeu şi-napoi.
--„Cum au putut să-mi facă asta?! Toţi mână-n mână. Nu pot să cred că nu am suspectat nimic.”
M-au găsit, până la urmă, m-au luat de mână, fără să deschidă unul gura. Până şi fratele meu mai mic ştia de şiretlicul lor. Eu am urlat la tata:
---„Tată, cum ai putut să-mi faci una ca asta?! Cum mă duc eu la şcoală aşa? Ştii că or să zică toţi că am avut păduchi şi de aia m-aţi tuns??! Sunteţi nebuni! Nu vă gândiţi deloc la mine” Tata nu a răspuns, m-a pus pe bicicletă şi am plecat.
Ajunşi acasă toată familia ne iese în întimpinare. (Ticăloşii!)
---„Vai ce bine îţi stă, parcă eşti o păpuşă. Uite ce fălcuţe ai! Aşa mai vii de-acasă!” ziceau ei.
Dar eu i-am fulgerat pe toţi cu o privire, am trecut printre ei cu capul sus şi dinţii strânşi;  m-am dus în camera „de curat”= sufragerie, am luat un scaun şi m-am aşezat în faţa oglinzii. (Aveam una imensă, e încă acolo, în acelaşi loc. Nepoţii se admiră des în oglinda aia). 
Am stat toată noaptea, la lumina lunii, uitându-mă în oglindă şi vărsând lacrimi amare. Mii de gânduri mi-au trecut prin cap şi-am încercat să mă calmez, să văd bunul în această întâmplare dar.... la 8 ani.. cum poţi să realizezi aşa ceva?! Mi se părea o răutate incredibilă. Mă simţeam cea mai nenorocită fiinţă. Parcă eram în fundu' gol!

După luni de zile mi-au explicat că lor le plăcea foarte mult părul meu, dar că eram un copil tare neglijent şi nu (prea) mă pieptănam înainte să merg la şcoală.
Mama era la câmp, fraţii plecaţi cu treburile lor (poate la şcoli în oraş). Singură mă trezeam, dădeam de mâncare la animale şi apoi plecam, în fugă, la şcoală. Nici nu-mi trecea prin cap să mă pieptăn.
Aveau foarte mare dreptate şi nu mai sunt supărată demult pe ei. Au făcut un lucru foarte bun. Probabil arătam ca ciuma. :)

În orice caz, părul mi-a fost tăiat foarte scurt, ca la băieţi şi toată lumea mă confunda cu fratele meu.
Nu foarte măgulitor. Dar după acea teribilă întâmplare am început să am mare grijă de păr. Ţi-era mai mare dragul să te uiţi la mine.

Morală.
Copii, deciziile pe care le iau părinţii când sunteţi mici (până pe la 18-25-37-70 ani), nu sunt menite să vă facă rău... ci bine. Mi s-a dat o lecţie şi am învăţat-o. Chiar foarte bine. Ia aminte. :)

Monday, 28 January 2013

Sfântul Valentin - Love s...

Ţinând cont că sunt single şi, a dracului să fie, aşa am avut bafta să fiu toată viaţa mea în această zi în care se sărbătoreşte „iubirea”, acest articol este conceput ca „un fel” de pamflet. Doamne... ce frază lungă. Nu-mi place deloc, dar înţelege şi tu... Nu-s foarte fericită.

În ce zi se sărbătoreşte Sf. Valentin? Pe 14 februarie în toată lumea. Ştiu că ştii. :)  În calendarul ortodox este pe 16. Curios. Nu vreau polemici!

Cine a fost sfântul Valentin? Să ridice mâna sus cine are habar. Aşa-i că nu ştii? Te-am prins!
Eu ştiu... pentru că există Google. Mulţumesc din suflet, motorule de căutare! Fără tine viaţa mea ar fi fost goală. Serios.
Aşadar, Valentin a fost un episcop Roman (NU român!) care, se spune, ar fi cununat un păgân cu un creştin. Se mai spune că el dăruia flori din grădina personală şi vindeca bolnavi.
Italia este o ţară unde religia romano catolică este majoritară. Aşadar Sf. Valentin este, prin reflecţie, catolic. Asta ştiam. Cine mă cunoaşte ştie de ce ştiam. :) Scuzaţi jocul de cuvinte.

Sfântul Valentin a fost condamnat la moarte, prin decapitare, de către împăratul roman Claudius al II lea. Fu apoi graţiat şi dat în grija unei familii nobile (???!). Paranteză. În perioada aceea creştinii erau vânaţi ca nişte animale. Închid paranteza. Chestia cu deschisul şi închisul parantezei este ironică. :D
Pedeapsa cu moartea a fost decisă pentru că episcopul Valentin nu a vrut să se lepede de creştinism.
Va fi apoi decapitat (pe ascuns) la Roma în data de 14 februarie 273, din ordinul împăratului Aureliano. Avea 97 de ani şi era foarte iubit de către popor.
A fost declarat (martir) Patron al îndrăgostiţilor şi sărbătorit, în toată lumea, pe 14 februarie.

Iată aşadar, povestea acestei sărbători care pe mine, personal, mă scoate din sărite!
Eu sunt singură, nu am ce sărbători! Ce cruzi sunteţi voi, îndrăgostiţii.
Vreau o sărbătoare şi pentru mine! Hmmm.

Aşadar, bărbaţi... şi asta mi se pare discriminant. De ce bărbaţii trebuie să fie însărcinaţi cu surprinderea iubitei? De ce nu viceversa?!
Uşor pentru mine să aberez când nu am partener. Nu?! Îmi cer scuze, femeilor! Cred că meritaţi, ţinând cont de faptul că în fiecare lună suferim câte 4-8 (20?)zile din cauza... hmm. Ştiţi voi.

Bărbaţi... cum să surprindeţi iubita/nevasta/amanta etc.?
FLORI! clasic, nu?! Uite un link cu o florărie on line care se ocupă cu trimiterea florilor la domiciliu. Este o idee formidabilă, zic eu. Trimite-le la birou şi, te asigur, că vei fi foarte bine răsplătit după această ispravă! Nu întreba! Femeile ştiu de ce!!!
Evident asta dacă iubita ta iubeşte florile în mod deosebit.

Dacă nu, dăruiește-i un inel cu diamant.
Simplu.




Saturday, 26 January 2013

Cărţi - oameni cu suflet

M-am decis să scriu câteva articole referitoare la cărţile ce m-au fascinat. Sunt aşa de multe că mi-ar trebui o viaţă. Mă voi limita la cărţile citite recent.

Încep cu Tess d' Urberville (of the Urbervilles) de Thomas Hardy.

Anul trecut am primit, în dar, cartea aceasta. Eram convinsă că o citisem, totuşi, m-am gândit să o recitesc.
Până acum 2 ani eram complet împotriva recititului, în general. Părerea mea este că sunt aşa de multe cărţi care merită citite că ţi-ar trebui 10 vieţi să le citeşti pe toate! Când să mai ai timp să Reciteşti? E absurd! Dar cum abia mă întorsesem în ţară şi casa era plină de cutii (şi saci, etc.), prima carte ce am găsit aruncată a fost Huckleberry Fin de Mark Twain. O citisem când eram mică. Nu am avut încotro, simțeam nevoia să citesc. Mă ajută în momentele de stress puternic şi am recitit-o.
A fost o surpriză incredibilă. Am râs atât de mult că mi-au dat lacrimile şi nu-mi aminteam să fi avut aceleași sentimente când eram mică. După aventura asta am ajuns la concluzia că este chiar foarte indicat să reciteşti o carte după câţiva ani.
Sigur impresiile se vor schimba pentru că TU eşti schimbat! Percepţiile, concepţiile, ideile vor fi diferite.

Să trecem la carte. Nu voi face un rezumat prea explicit pentru că este o carte cu adevărat deosebită şi te îndemn să o citeşti.
Este un roman de dragoste. Unul dintre cele mai renumite şi îndrăgite de acest autor englez.
Ţin să menţionez că detest filmele de dragoste dar nu pot să refuz o carte de acest gen.
Tess este o fată săracă care iubeşte (şi este la rândul ei iubită) pe cineva, dar se „combină” cu altcineva. Constrânsă de împrejurări.
Trece prin multe peripeţii negative. Finalul este neaşteptat pentru mine. Am sperat până în ultima clipă că totul se va schimba.
Recunosc că mi-au dat lacrimile de foarte multe ori.
Este o carte psihologică cu multe învăţăminte. Dacă ţi-a plăcutPe aripile vântului, Anna Karenina, Dama cu camelii, etc.” vei iubi şi această carte. Recomand, cu căldură, toate cărţile de acest autor. Exclusiv pentru persoane cu suflet.

Un „must have” în biblioteca ta. Scuză expresia, dar sună aşa de bine în engleză....

Sugerez un site/librărie on line unde poţi găsi multe cărţi:

Libris - Oferte promoţionale  în fiecare zi. Cupoane, carduri de fidelitate. Ce să mai... raiul pe pământ pentru un iubitor de cărţi! Idei de cadouri splendide!

ATENŢIE mare la detalii, taxe de transport, modalitate de plată, etc.

Friday, 25 January 2013

Mica Unire - 24 ianuarie


Unirea principatelor Române.

Nu este o lecţie de istorie (nu sunt persoana cea mai potrivită), dar un îndemn la a conştientiza  că suntem români şi trebuie să ne cunoaştem rădăcinile!
Azi dimineaţă am sunat-o pe mama. (Menţionez că are 77 de ani)
Era foarte revoltată pentru că tinerii nu ştiu ce se sărbătoreşte pe 24 ianuarie.
Am decis să amintesc, cu voia voastră, că istoria unei ţări este extrem de importantă.
Sunt sinceră şi zic că habar n-am avut că ieri a fost în 24, dar asta pentru că am uitat să verific calendarul (și n-am televizor, nici radio nu ascult). Că în această zi se sărbătoreşte Unirea Principatelor Române, ştiam. Nu chiar cu lux de amănunte (le-am uitat), dar ştiam cine, cum şi când.
Nu este facultativ să ştim istoria poporului din care facem parte. Şi, vă rog, nu veniţi cu expresii:
--- „la ce-mi serveşte, nu mă interesează, cui îi pasă, etc. etc.?!".
Ne-am născut în România = suntem români, vrem nu vrem. Nu eşti mândru că eşti român?! Ar trebui!
Nu, întotdeauna avem cu ce ne mândrim, e adevărat, dar sunt destule motive pentru care să o facem. Cum este Aurel Vlaicu sau Traian Vuia sau Henri Coandă, Nicolae Paulescu, Petrache Poenaru etc.etc.etc.

Nu este admisibil să nu avem măcar o idee de anumite lucruri!!!
Dintre aceste „anumite” lucruri face parte şi unirea. În acest caz: Unirea mică; mai precis Unirea Tării Româneşti cu Moldova. (Unirea principatelor române).

A avut loc la mijlocul secolului XIX şi unul dintre protagoniştii acestei acţiuni a fost Alexandru Ioan Cuza. Ales ca Domn al Moldovei la 5 ianuarie şi apoi, printr-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boerescu l-a propus ca Domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859.
A fost un proces lung, durat mai mulţi ani. Adică nu s-a înfăptuit dintr-o dată în ziua de 24 ianuarie 1859, concomitent cu alegerea lui Cuza. Nu, procesul începuse în 1848 şi a avut parte de multe beţe în roate. Până şi marile ţări din Europa au fost împotrivă.

Paranteză: Părerea mea este că este mai uşor să profiţi de o ţară foarte mică decât de una mai mare. Mă opresc aici altfel risc să fiu acuzată de cine ştie ce trădare!

Aşa cum a spus mama, se învaţă la şcoală, români! Îmi amintesc până şi fotografia lui Alexandru Ioan Cuza care era în cartea de istorie.

Pentru mai multe informaţii vizitează Wikipedia.

Thursday, 24 January 2013

Tehnologia

Produsele tehnologice sunt din ce mai căutate. În fiecare lună avem parte de câte o lansare ad unui produs or a unei versiuni mai avansate ad unui produs mai vechi.
Îți mai amintești primele telefoane mobile apărute la noi?! Le numim ironic: cărămizi.
Din cauza mărimii lor, evident. Acum nici dacă te plătesc nu ai purta aşa ceva în buzunar... Asta dacă nu eşti Lenny Kravitz... şi vrei să relansezi moda anilor '50. 

Personal, nu aş mai vrea aşa ceva, modă ne-modă. Pentru că era greu, grosolan şi tare voluminos. Am poşete mai mici ca un mobil Motorola. Şi nu mă refer la mobilul din 1973 (DynaTac), dar la cele din anii '90.
Telefoanele s-au transformat total într-o perioadă de timp relativ scurt. Acum au touchscreen, Gps încorporat, internet, tv etc. etc. Adio cu „Privacy” și nici nu ne dăm seama!

Ipad, tablete, bookreader, laptop-uri, modulatoare Fm, aparate foto, televizoare, rame, accesorii şi mii de alte produse electronice (și nu numai) poţi găsi în diferite magazine on line.

Din ce în ce mai mulţi cumpărători români se apropie de acest sistem de achiziții. În străinătate este la modă de foarte mulţi ani. Românii se pot baza pe experienţele celor care sunt experţi acum

Recomandarea mea este întotdeauna una: ATENŢIE la orice detaliu! Nu te satisfac cele pe care le găseşti pa pagină, scrie-le un mesaj înainte de a plasa o comandă. Ca să eviţi surprizele neplăcute.

eMag.ro -- Acesta la fel, cine nu a auzit de el? Ai de unde alege, asta e sigur! Mereu plini de promoţii impresionante. Nu rata! 

Flanco.ro - și pe acesta îl cunoști foarte bine!

Eletrofun.ro - Poate pe acesta nu-l știi. Păcat, intră să vezi câte produse au și ce promoții oferă zi de zi. DE TOATE!!!

Wednesday, 23 January 2013

Dicţionar de arhaisme comuniste


Încă nu sunt dispărute total!
Acest articol este conceput ca pamflet deşi este tot adevărat!

Tovarăş = termen comunist echivalent cu prieten, coleg, domnule etc. Preşedinţii de stat se ofensau groaznic dacă erau chemaţi cu apelativul „domn sau doamnă”. Aceste „scăpări” erau luate şi interpretate drept trădări.
Ex. - Tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu soţia ex preşedintelui Republicii Socialiste Române. Era un personaj ilustre care nu se ştie cu precizie dacă avea habar care era formula dioxidului de carbon. S-au făcut diverse glume pe seama asta. Se vociferează că aceste titluri au fost furate de la anumite persoane care apoi au dispărut misterios.
A ocupat funcţii politice de seamă, printre care şi prim viceprim- ministru. Post creat special pentru ea. Tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savantă de renume mondial sau „Înalta Doamnă a ţării”a avut doar 4 clase. Cel puţin, aşa se spune. A urmat apoi cursuri la fără frecvenţă şi acestea create la ordin. Se pare că expresia „eu tai, eu spânzur” se potriveşte de minune cu acest cuplu de dictatori. Făceau legi, cursuri, poziţii etc. la cerere şi nevoie  proprie.
A fost condamnată la moarte, prin împuşcare, în data de 25 decembrie 1989.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost preşedintele Republicii Socialiste România din 1967 până în decembrie 1989.
S-a născut într-o familie cu 10 copii. A făcut 4 clase. A fost ajutor de cizmar şi a fost pedepsit la închisoare de câteva ori înainte de a intra la putere.
Ca preşedinte, a impus oamenilor numeroase legi deosebit de rigide pentru putea plăti datoriile pe care le avea România.
Oamenii trăiau în condiţii îngrozitoare. În oraş, la blocuri, temperatura în case oscila între 5-12 grade, pe timp de iarnă. Era dat drumul la căldura între anumite ore. Se lua lumina electrică de multe ori pe zi/noapte fără niciun fel de preaviz. Se interzicea folosirea maşinilor de spălat pentru a nu cheltui energie electrică.
Apa caldă lipsea, aproape cu desăvârşire, mai ales la cei care locuiau mai sus de etajul 2. Lipsea şi apa rece... darmite cea caldă.
Carnea, fructele, dulciurile, cafeaua, produsele din lapte, etc. erau un lux deci nu se găseau, în mod curent, în magazine. Mă opresc aici că altfel mă acuzaţi de imaginaţie „prea” bogată.
Dar nu sunt invenţii ci adevăruri de necontestat. Este un articol complet pe Wikipedia.


CAP = cooperative agricole (populare) de producţie. (Îmi cer scuze pentru că am indus în eroare pe câțiva care au luat bacul. Nu a fost cu intenţie.) Colectiv sau colhoz. Acest ultim cuvânt = (arhaism) dispărut din vocabularul limbii române, îl întâlnim în Moldova de peste Prut.
Când au intrat la putere comuniştii, au decis să ia toate pământurile de la ţărani (şi boieri) pentru a le uni într-o cooperativă ce avea să aparţină total statului. Aceste explicaţii sunt toate adevăruri.
Mama îmi povesteşte cum au fost luate, cu forţa, toate bunurile boierilor sau ţăranilor mai înstăriţi şi lăsaţi efectiv pe drumuri.
În satul nostru nu erau foarte mulţi boieri, însă mama îşi aminteşte de unul la care lucra şi ea de mic copil. Era un om deosebit de bun care ajuta lumea din inimă. Povesteşte cum le făcea cadouri la sărbători, zile de naştere etc. I s-a luat absolut tot. A rămas fără casă, fără pământ, fără averile câştigate prin sudoarea frunţii. A trebuit să o ia de la capăt la o vârstă destul de înaintată.
Acum... se ştie că boierii erau răi şi profitau de oameni. Dar.... oare chiar meritau această soartă? Acest om, în special, merita să rămână pe drumuri?! Eu nu cred! Şi nici mama şi nici cei care au lucrat pentru el. Era un om bun şi drept.
Să mă întorc la colectivizarea forţată. Şi nu numai prin legi sau cuvinte dar forţată cu pistolul la tâmplă. În 1957 Ceauşescu însuşi a dat ordinul (nu era încă preşedinte dar general locotenent- ministru adjunct la Ministerul Apărării Naţionale etc. sub guvernul Petru Groza) să se deschidă focul cu mitraliere asupra ţăranilor care se împotriveau colectivizării. Acţiunea s-a petrecut în jud. Vrancea. S-a soldat cu moartea a 9 ţărani şi rănirea multor altora. Ceauşescu a fost însoţit de soldaţi cu tancuri şi muniţii.
Între 1979 şi 1952 au fost arestaţi 80.000 oameni şi 30.000 pedepsiţi la închisoare pentru că au refuzat să semneze actele de colectivizare. Sursă Wikipedia.
Colectivizarea aparţinea teoretic oamenilor şi practic statului. Oamenii lucrau pământul în comun, cum am povestit în alte articole, şi la sfârşitul anului li se dădeau anumite retribuţii.
Despre lucrul acesta nu am vorbit.

Dar e adevărat, la sfârşitul fiecărui an, ţăranii care au avut norme la colectiv primeau o parte din munca lor. O parte infimă. Aşadar, oamenii erau proprietari de pământuri pe hârtie, lucrau din zi şi până-n noapte pe ploaie furtună şi ger ca apoi statul să le ia tot. La sfârşit de an le aruncau nişte oase pentru a-i ţine sub papuc, ca pe nişte animale.
În fiecare an CAP-urile rămâneau datoare la stat iar Ceauşescu, ca să se arate bun, le ierta datoriile ţăranilor la fiecare început de an.
Datori... după ce munceau mai ceva ca sclavii pe pământurile lor.

Nu le-au luat doar pământurile, dar şi demnitatea. Și vorbesc din experiență. 

Pentru cine este interesat si citește in engleză, am scris o carte intitulată Oranges at Christmas in a Communist Country. Te invit să o citești chiar dacă ai impresia că nivelul tău de engleză nu este foarte înalt.

Monday, 21 January 2013

Confesiuni dureroase

Acest articol va stârni întrebări şi multe sentimente în contradictoriu.
Unii vor înţelege, câţiva  se vor bucura, unii se vor întrista iar alţii mă vor susţine.

Îmi cer scuze şi mulţumesc anticipat celor care nu vor avea un sentiment negativ la citirea acestor rânduri.

Sunt unii dintre voi care mă cunosc personal, unii doar din articole, alţii din fotografii.
Dar în profunzimea unei persoane este foarte greu să intri.
Sunt o persoană destul de introvertită (închisă) când se tratează de probleme şi totuşi, numai de data aceasta, voi face câteva mărturisiri care mă costă foarte mult. Nu aş fi îndrăznit dacă nu ar fi fost important.

Îi povesteam unui prieten cum am început să lucrez la nişte proiecte noi, acestea fiind blogurile (trei la număr).
Îi ziceam, printre altele, cum am început (împinsă de la spate de fratele meu) şi cum mi s-a părut extraordinar de dificil pentru că nu sunt familiarizată deloc cu programele şi HTML-ul.
Dar încet-încet am învăţat câte ceva şi acum sunt unele lucruri care nu mi se mai par aşa de grele. Doar unele.
Stau în faţa calculatorului de la un minim de 10 ore la un maxim de 20 ore pe zi. Învăţ, caut informaţii, idei şi sfaturi. Uneori nici nu mă mănânc şi-mi este greu să ies din casă. Este frustrant şi deloc simplu. Mă vei întreba de ce o fac. Aceasta este esenţa acestui articol.

O fac pentru că îmi place să scriu, pentru că îmi place să gătesc şi pentru că m-au încurajat că aş putea ajuta unele persoane.
Mi s-a spus, de foarte multe ori, că am talent la scris şi visul meu (cel mai ascuns) este să scriu. Dar în acelaşi timp am nevoie să-mi câştig existenţa. Lucru natural pentru toată lumea.

Cine a citit articolele mele a înţeles că nu mi-e frică de muncă. Nicio îndeletnicire nu mă sperie, nu mă dau în lături de la nimic şi totuşi.... există un lucru pe care nu pot să-l fac.

Am fost în Italia câţiva ani unde am vrut doar să studiez. Nu mi-a fost posibil. Cine a fost în afară ştie cum stau lucrurile. Dacă nu munceşti zi de zi nu te poţi întreţine. Am lucrat şi câte 20 de ore pe zi. 7 zile din 7, 365 zile pe an. Nu ştiam când e duminică, Paşte, Crăciun.
Aveam 2-3 servicii pe zi pentru că aveam nevoie să câştig îndeajuns să-mi urmăresc visul pentru care am plecat din ţară. Dar nu mi-a fost posibil.

După câţiva ani, din motive pe care nu le pot dezvălui, am decis că e vremea să mă-ntorc acasă.
Vreme de câtva timp am fost translator/traducător.
Am încercat să lucrez on-line, dar oportunităţile nu sunt multe. Nu voi intra în prea multe detalii, nu cred că te interesează.
Unii ştiu deja că internetul (dar nu numai) este o junglă. Iar eu nu prea sunt „tare de stomac”.

Din când în când voi scrie câte un articol publicitar, voi posta link-uri către magazine on line, și vei găsi și ceva bannere cu publicitate. 
Tot ce îți cer este să continui să mă citești, fără a te simți mințit sau folosit.

Publicitatea este inima comerţului.

Pe această cale vreau să mulţumesc din inimă celor ce au făcut deja cumpărături plecând de pe reclamele de pe acest blog. În special nepoatei mele, Alina, care nu s-a limitat să cumpere pentru ea, dar a avut ideea să-mi facă un cadou incredibil: o pereche de cercei formidabili pe care îi vezi în imagine.
Sprijinul tău este inestimabil. Nu voi uita şi, sunt sigură, că vei avea înmiit înapoi. Chiar şi numai pentru că ai avut încredere în sugestiile mele. Mulţumesc.

Mulţumesc pentru atenţie, răbdare şi înţelegere. 
Îţi doresc, din toată inima, NUMAI BINE!

Sunday, 20 January 2013

Epoca de aur - Pâinea


Pâinea albă era un lux pe vremea lui Ceauşescu. Ca multe alte lucruri. Era lungă şi o mai găsim şi-n ziua de azi: se numeşte franzelă. Îs deşteaptă, nu?

În sat nu se aducea niciodată (pâine) neagră la magazin, cel puţin eu nu am văzut decât în oraş.

Îmi amintesc o zi în particular. Aveam vreo 8-9 ani şi după ce am aşteptat vreo 2 ore să se deschidă magazinul (programul de după amiază) s-au deschis uşile. Şi noi bâlâc unul peste altul. Copii nu prea erau în astfel de situaţii. De fapt toată lumea trimitea pe cei mai puternici la cumpărat pâine pentru că se ştia că era pe viaţă şi pe moarte. Nu exagerez deloc! Dar la noi în familie mai toţi erau ocupaţi cu altele. Cum am mai zis.

După ce mă înghesuiau, ca de obicei, mă împingeau (călcau în picioare, rupeau hainele de pe mine, efectiv), ajungeam şi eu la tejghea plină de încredere că voi lua 2 pâini în acea zi. Aşa s-a hotărât de data acea.
Însă când ajunge rândul meu dezgustătoarea vânzătoare, pe care nu am s-o uit nicicând, decide că va da doar o singură pâine începând cu mine. Nu era destulă.
Când am auzit am început să plâng cu hohote şi nu mă mişcam deloc de la tejghea. Întâi am implorat-o, făcând apel la sensibilitatea ei. Văzând că nu ţine şi că a început să mă insulte schimb şi eu tactica şi-i spun:
--- Nu e drept. Suntem 10 în casă, hai spuneţi-mi cum o să împărţim pâinea asta la 10 capete? Ce-o să-i punem lui tata în traistă, la servici?! Vi se pare corect că la alţii, care sunt doar 3 în casă, le-aţi dat două iar mie doar una?" 
Şi-n acel moment oamenii s-au oprit din împins, și-au început cu toţii să urle la vânzătoare că aveam dreptate şi să-mi dea imediat a doua pâine. Şi minunea s-a produs.
Mi-a dat-o uitându-se cu mare ciudă şi dispreţ la mine. Dar mie puţin îmi păsa ce gândea ea. Aveam 2 pâini. Era un caz foarte rar!
Ce-o să se mai bucure ai miei. URA! Personal, preferam mămăliga, ca şi acum. :)
Despre pâinea neagră în altă zi, este prea lung articolul.

Saturday, 19 January 2013

Epoca de aur - Salamul cu soia

Dacă eşti un cititor fidel, ai citit deja celelalte articole din Epoca de Aur.

Românul este obişnuit să stea la rânduri. Este o caracteristică tipică de pe vremea comuniştilor. Am observat că şi după 24 de ani de la căderea acestuia, lumea e resemnată când stă la rând (eu nu!).
Acum e puţin mai ordonată şi nu se mai împinge ca pe vremuri apuse... decât în cazuri extreme de care am auzit (nu am văzut că nu am Tv).

Hai să vă povestesc întâmplări, trăite de mine, oarecum amuzante acum.

Salamul cu soia. Cine îşi aminteşte gustul?  

Nu o să crezi, însă salamul de pe vremea lui Ceauşescu, rămâne pentru mine, cel mai bun salam pe care l-am mâncat în toată existenţa mea. Şi, de regulă, nu mănânc salamuri. Nu mă interesează deloc ce procedeu era folosit. Se vocifera că era făcut cu soia şi lumea era dezgustată şi foarte amărâtă din cauza asta (pe atunci). Era bun bun şi se găsea doar în oraşe. Personal nu am văzut niciodată în magazinul din satul meu. Era în oraşul apropiat dar se dădea la cartelă cumva. Noi nu aveam cartelă pentru salamuri. Dracu ştie cum se scriau cartelele. Am subliniat în cap III că ţăranii aveau altfel de drepturi. Sau poate aveam, nu-mi amintesc prea bine. 
Ce-mi amintesc perfect e că în Paşcani se putea cumpăra carne şi salamuri oarecum „la liber” (fără cartelă). Se dădea un anumit gramaj, însă putea cumpăra toată lumea care stătea la rând şi apuca marfă. Aşa că femeile se vorbeau între ele care şi cum din familie să meargă să cumpere. Deşi eram destul de mică, poate vreo 7 anişori (sau mai puţin) mama mă trimitea pe mine.
Satul meu era situat cam la 50 km de Paşcani. Ca să ajungi acolo trebuia să iei trenul care nu avea gară în satul nostru, dar într-un sat destul de îndepărtat, circa 5-7 km. Localitatea asta o ajungeai mergând pe jos. Sună foarte bizar această expresie. Trenul pleca dimineața devreme, cred cam la 6-6,30. Mama mă trezea pe la 4 (ori mai devreme) şi mă pregătea de plecare.
Mă dădea în seama femeilor mature şi-mi spunea: „să nu te întorci acasă fără carne”. Bineînţeles habar nu avea ce însemna acea expresie pentru mine. Mă strângeam în spate numai la gândul că m-aş întoarce acasă cum am plecat: adică cu traista goală şi cu banii pe drum cheltuiţi aiurea. E greu de crezut, însă eram o persoană foarte responsabilă de foarte mică. Cred că m-am născut aşa.

Întuneric încă ne porneam la drum. Nu conta că era frig sau ploua, trăsnea, fulgera. Familia trebuia să mănânce.
Trenul era extrem de aglomerat, stăteam lipită de oameni pe care nu-i cunoşteam ... şi eram doar cât o şchioapă. Mă mir că n-am murit asfixiată. :D
Ajunse în oraş începeam să colindăm magazinele, de la un cap la altul al oraşului şi să întrebăm pe toată lumea, ce întâlneam în cale, dacă ştiau unde se vinde carne sau salam. Ajungeam la primul magazin şi ne puneam în rând indian, calmi şi cu multe speranţe. Eu eram aşa de stresată că tremuram de frică că o să se termine marfa chiar în faţa mea.
Nu era pesimism, avem în memorie că mi se întâmpla de multe ori. Era ceva „normal” pe vremea aia. Și când se întâmpla, ori rămâneam trăsnită, mută de uimire ori începeam să plâng cu disperare. Unele vânzătoare se uitau cumplit la mine, altele cu milă, unele mă alungau. Doamne... parcă eram pui de bogdaproste şi nu-mi plăcea deloc. Dar nu puteam să mă întorc acasă cu mâna goală. Aş fi cumpărat orice, numai să nu o văd pe mama dezamăgită. Aşa colindam toate magazinele ce găseam, şi, de cele mai multe ori, mă-ntoarceam cu traista plină. Salam, jumări, cârnaţi, crenvurşti, slănină, costiţă, pâine neagră. Orice găseam. Şi ce sărbătoare era! Nu erau foarte mulţi bani, dar nu aveai ce să cumperi cu ei oricum, am mai zis asta.

Sunt sigură că mama nu-şi aminteşte deloc de faptul că eu eram care mergea la Paşcani, aşa cum nu-şi aminteşte că prăşesc de când am învăţat să merg. Dar nu-i port pică... după câte a îndurat e un miracol că este în viaţă.

Mă-ntreb totuşi... oare şi fraţii mei mai mari au făcut ca mine sau erau perioade în care se făceau anumite chestii?  Mah, trebuie să investighez.

Dacă e să-mi pară rău după ceva din epoca aceasta.... îmi pare rău după salam. Şi nu glumesc. Are cineva idee unde pot să găsesc un salam ca acela?! Dacă da, te rog să-mi spui.

Voiam să scriu şi despre pâine în acest articol dar este deja prea lung.
Pe data viitoare.

Friday, 18 January 2013

Epoca de aur – Cap III – cartele

Voi povesti exact ce am văzut şi trăit pe pielea mea născută la ţară fiind.
Într-un articol viitor voi povesti ce am văzut la surorile mele care stăteau în oraş. Acolo era diferit. Sunt toate realități greu de crezut şi mă cuprinde o tristeţe incomensurabilă când îmi amintesc. Nu că acum ar fi altfel... totuși... .

În primul rând, vânzătorii se credeau persoane superioare omului de rând, ţăranului mai bine zis. Te tratau mai rău ca pe un criminal, mai ales când încercai să-ţi ceri drepturile după ce ţi-ai făcut datoria.

Ce erau cartelele. Nu, nu erau foldere în Pc, dar foi de hârtie pe care veneau însemnate toate raţiile/porţiile de mâncare (sau rechizite, depinde) ce reuşeai să iei de la magazin.
Era un total pe care nu era posibil să-l depăşeşti. Odată ce ai terminat raţiile nimic altceva îţi era dat, chiar dacă îţi mureau copiii de foame. Puteai să ai câţi bani vrei, nu aveai absolut nimic ce puteai cumpăra. Poate doar pe vânzători. Nu ştiu, nu am făcut-o niciodată.

12 luni într-un an – 12 căsuţe cu câteva precizări.
Însă nu-ţi venea dat nimic dacă înainte de asta nu ai adus: 1 găină, 1 iepure, 1 porc etc.etc.etc.
Explic mai pe larg: La începutul anului se venea cu recensământul bunurilor pe care le deţineai. Erau făcute controale şi rareori le scăpa câte ceva. Aveai 10 găini? Ehi, una trebuia dată la stat. Erau făcute nişte calcule incredibile între: totalul membrilor unei familii, numărul găinilor/păsărilor, animalelor, cât pământ aveai (nu puteai depăşi un anumit număr de ari), numărul normelor de la colectiv, etc. Aşa reieşea cât şi ce trebuie să dai şi cât să primeşti. Cu cât aveai mai multe bunuri cu atât trebuia să dai mai mult şi să primeşti mai puţin. Deci, unul care muncea mai mult primea mai puţin. Cică aşa era drept. Egalitate... proclamau ei.
Mai înainte de a te duce să revendici porţiile, trebuia să fi dat la stat ce i se cuvenea din munca ta. Şi nu era pe tot anul, dar pe trimestre (parcă). Aduceai întâi o găină, după care 1 iepure sau ce dețineai, etc; pe trimestru şi apoi îţi dădeau raţiile.
Am fost destul de explicită până acum? Că mi se pare cam greu de înţeles dacă nu ai trăit să vezi cu ochii tăi.

Orice cap de familie avea dreptul la 100 ml ulei, 100 g zahăr, 100 g orez etc. etc. pe lună pe care le primeai după ce ai dat tu ce se pretindea de la tine.
Şi nu e că ţi le aduceau acasă, aşa cum făceai tu cu ce datorai, dar trebuia să mergi să stai la rând ore sau zile în şir. Chestia e că aceste produse veneau într-o anumită zi de care nu ştia nimeni precis şi deşi totul era calculat exact, deseori erau familii care rămâneau fără porţii, dacă erau la urmă.
Acum închipuie-ţi ce bătălie era când se deschidea magazinul. Pe viață și pe moarte. Persoanele se aşezau la rând, de cele mai multe ori, cu o noapte înainte. Când se deschideau uşile, vânzătorii începeau deja cu insultele pentru că oamenii se călcau efectiv în picioare. Faptul că ai stat la rând vreme de 15 ore prin vânt ploaie sau furtună nu avea absolut nicio importanţă.
Cine era mai puternic şi împingea mai tare ajungea primul şi pleca primul însoţit de cele mai deocheate insulte posibile şi imposibile.
Ori eu aceste lucruri nu le ştiu din auzite dar pentru că le-am trăit pe pielea mea. Fraţii mei erau timizi şi puţini se încumetau să meargă să stea la rând. Eu fiind bătăuşă din fire (de mic copil), mă ofeream și pentru că nu aveam încotro. Nu iubeam acest lucru, să fie clar, dimpotrivă. Era o datorie pe care trebuia să o îndeplinesc pentru binele familiei. Tata nu putea merge că era la muncă în oraş, mama dacă era acasă trebuia să ţese, ceilalţi fraţi ori erau plecaţi prin ţară la studii ori aveau alte îndeletniciri. Rămâneam eu... Dar nu puteam să merg la toate raţiile, la unele era obligată să meargă mama că trebuia să discute cine ştie ce cu vânzătoarea.
Când îţi ajungea rândul, trebuia să prezinţi cartela şi după ce venea analizată cu foarte mare atenţie, ţi se spunea răspicat şi cu dispreţ că ai datorie o găină (de ex.) şi că trebuia adusă cât mai curând că altfel nu vei mai vedea niciun ml de ulei.
Îmi amintesc mătuşa, din partea mamei, care trecea pe la mama cu traista-n spinare să-i transmită mamei că vânzătoarea a zis că „ai o datorie, să te duci să o dai”. Şi mama lua traista, prindea găina sau iepurele, îl punea în traistă şi se ducea să-şi facă datoria.
Acum eu mă-ntreb, dar oare nu era mai bine să ţinem iepurele acasă şi să-i trimitem pe toţi la mama naibii cu raţiile/porţiile-cartelele lor cu tot
Nu, nu era posibil. Aveam datorii la stat. Şi cu statul nu te joci.

În orice caz, cu sau fără acele porţii noi tot nu am fi îndurat foamea. Pentru că, aşa cum am mai zis, părinţii au muncit din zori şi până-n noapte să avem ce mânca.
Cu uleiul lor sau fără, noi creşteam porci şi foloseam slănina pe care o topeam şi o puneam în borcane imense pentru a putea prepara de mâncare. Niciodată, NICIODATĂ nu am fost muritori de foame pentru că mama se organiza în aşa fel încât uleiul rămânea mereu ca să putem face câte checuri sau alte prăjituri voiam la sărbători.
Și ce prăjituri ieşeau din untură.... Pe atunci eram dezgustaţi, ni se părea atât de sărăcăcios şi umilitor iar astăzi am da orice să putem mânca un cornuleţ cu nucă sau rahat (click pt rețeta originală)... aşa cum era atunci!

Oricât de imposibilă aţi încercat să ne faceţi viaţa, comunişti fără inimă, noi tot am supravieţuit. 
Dar nu vom uita! Niciodată nu voi plânge acea perioadă. 
Niciodată nu veţi vedea un singur vot din partea mea!

Ps. Este posibil că să mai fie aceste cartele pe undeva, dacă nu le-am dat foc când acea epocă s-a sfârşit. Voi căuta.

Pentru mai multe articole pe temă, vizitează meni-ul „Epoca de aur”.

Dacă ai trăit și tu pe vremea aceea, și dacă ai apreciat ce ai citit, un like la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc!

Thursday, 17 January 2013

De ce nu te măriţi?

Este o întrebare care mi se pune de cel puţin 300 de ori pe an. Asta de când am împlinit 22 de ani. Acum am 37 iar dacă fac un calcul băbesc, cred că am auzit această întrebare (sau variante) de cel puţin 4500 de ori, până acum.
Ceea ce mă miră este de ce lumea este aşa curioasă despre viaţa altora. Consider că această întrebare este indiscretă şi că ar trebui folosită doar între prieteni foarte buni.
Personal, nu întreb niciodată un cuplu fără copii de ce nu are copii pentru că, îmi imaginez, este treaba lui. Cine ştie cât au încercat şi nu au reuşit; să vin cu o întrebare de acest gen ar însemna să le sucesc cuţitul într-o rană deschisă! Este lipsit de tact/sensibilitate şi de respect.

Dar hai să răspund totuşi, (din nou) povestind o întâmplare care nu a avut nimic hazliu în momentul în care am trăit-o. Acum are ceva.. haz.
Eram la bâlciul (a doua zi parcă) din satul în care m-am născut, încercând să cumpăr îngheţată de la căruţă. Nu pentru mine, nu mă dau în vânt după îngheţată.
Cobor tacticoasă din maşină, cu o rochie scurtuţă, sandale cu toc, părul în vânt, rujată.. ce să mai: eram la 4 ace. Mă îndrept spre căruţa aflată în faţa bisericii şi cer 4 îngheţate duble. În acel moment coboară şi sora mea (să mă ajute) şi-l întreabă pe vânzător ce face. Mă uit la tip şi nu-l cunosc:
„ehi, o fi vreo cunoştinţă de-a surorii mele, ea cunoaşte foarte multă lume”. Dar vânzătorul „popular” mă întreabă cine sunt şi de ce sunt cu sora mea. „Păi suntem surori”, zic.
Vânzătorul
---Aaa, deci tu eşti Cristina?
Eu
--- Da, sunt eu. Dar dvs. cine sunteţi? Ne cunoaştem?!!
Vânzătorul
---Cum să nu, sunt soţul lui cutare, dar nu locuiesc în sat.
Eu.
--- Okay. Mulţumesc pentru îngheţată şi dau să plec. Nu aveam familiaritate cu tipul. Însă el nu se opreşte din vorbit întrebându-mă de toată familia. Tata, mama, fraţi - bunici până ajunge la mine cu întrebarea fatală:
--- De ce nu te-ai măritat?!
Mă uit la el un pic alterată şi nu răspund. Atunci el, fiind o persoană extrem de isteaţă, zice
Nu te-a cerut nimeni, nu?!” Şi izbucneşte în râs. Era o glumă, nu ştiu.
Nu mi s-a părut deloc ilar ba chiar foarte deplasat. Probabil pentru că eram de cealaltă parte a baricadei.
Schiţez un zâmbet ironic încercând din răsputeri să mă abţin, gândind că nu se merită. Dar nu am putut să rezist şi-am replicat zâmbind prosteşte:
Păi cum să mă ceară, frate, nu te uiţi cum arăt... şi mai sunt şi proastă pe de-o parte, cine m-ar putea cere cu aşa calităţi?!”

Cum am mai zis, nu este o crimă să nu te căsătoreşti. Unii sunt făcuţi pentru căsătorie, alţii nu.
Să te măriţi nu este deloc greu şi cred că multe femei sunt de acord.

Să găseşti persoana potrivită ţie, în schimb, e foarte frustrant. 
Personal, nu am vrut niciodată să mă mărit. Nu e că nu m-am gândit la asta. Am făcut-o, de câteva ori, dar când ajungeam faţă-n faţă cu faptul aproape împlinit, mă apuca aşa o groază că nu puteam să nu mă-ntreb ce dracu a fost în capul meu?!
Nu stau eu bine singură? Ba chiar foarte bine!

Nu mă obligă nimeni să mă uit la o transmisiune care nu-mi place. Nu trebuie să gătesc carne când nu vreau şi nu am pe cine să dau vina niciodată, aşa că nu am de ce să să mă cert! Etc. Mai bine de atât NU SE POATE! :)  

Wednesday, 16 January 2013

Epoca de aur. Cap II


Continui saga: „Epoca de aur"

În acest articol voi vorbi despre CAP – colectiv. Primul capitol în bara de meniu, secțiunea. „Epoca de aur”

Pentru că m-am născut la ţară în perioada comunismului am avut norocul să o ajut şi pe mama la muncile pe câmp - datoria ei de cetăţean egal!

Munca ei la câmp se explica în norme. Totalul normelor era direct proporţionat cu numărul copiilor dintr-o familie. Noi eram o familie numeroasă aşa că mama avea foarte multe norme. Cum năştea cum îi apăreau alte norme în plus ca şi când copilul abia născut era în gradul să meargă să lucreze să-şi câştige existenţa! Aşa aş vrea să scriu o insultă la adresa comunismului... sau mai bine zis la cei care făceau legile, dar mă abţin.
Cum am scris şi aici (Atenţie: apăsând pe link vei fi purtat la un articol pe blogul Rețete îndrăznețe) faptul că erai gravidă (chiar în ultima zi) nu avea absolut nicio importanţă pentru şefii de echipă. Totalul normelor trebuia îndeplinit.
Asta pentru că unii nu mergeau deloc la câmp iar alţii erau obligaţi să muncească şi pentru ei, fără ştirea şi încuviinţarea păgubiţilor, evident. Atunci, ca şi acum, se fura la greu şi întotdeauna de la cel care este onest, care respectă regulile şi se teme de Dumnezeu!

Normele trebuiau făcute cu orice preţ: prin ploaie, furtună, cutremur, zăpadă etc.
Trebuia să fii pe câmp, la datorie, mort - copt! 

Aşa că ne uneam toţi fraţii şi când ne întorceam de la şcoală ne sfătuiam şi ne organizam cine şi cum să meargă la câmp şi cine să stea acasă să se ocupe de curăţenie, mâncare, să îngrijească de animale/păsări. Fiind foarte mică, de obicei, eram luată la câmp pt.că rămânând acasă nu aş fi putut să mă descurc.
Îmi amintesc cum culegeam ceapă şi arpagic în genunchi,însă nu-mi amintesc ce vârstă aveam exact. Cert e că eram foarte mică, în jur de vreo 2-3 ani. Nu mă luau cu ei ca să muncesc, dar trebuiau să aibă şi grijă de mine mama fiind în altă parte la câmp iar tata la muncă în oraş.
Eu nu puteam să stau şi să mă uit la ei sau să mă joc aşa că făceam ce făceau ei, cel puţin încercam.
Ce şi cât puteam eu să fac?! Sora mea, Alexandrina, mi-a zis că eram atât de mică că mă lua unul de o mână şi celălalt de alta de frică să nu mă piardă.
Asta până când am mai crescut şi fraţii m-au întrebat şi pe mine dacă vreau să stau acasă să mă ocup de ale casei. Am scris un articol pe aceasta temă.

Şi aşa îşi petreceau copilăria copiii de ţărani pe vremea comuniştilor. Tata plecat la muncă în oraş, mama mereu plecată din zori şi până-n noapte 6 sau 7 zile pe săptămână... Da, deseori se lucra şi duminica pentru că trebuia terminată munca la câmp şi anotimpurile nu durează la infinit.

Şi acum când aud că sunt oameni care plâng pentru că le este dor de vremea aceea eu îi întreb
DE CE EXACT le e dor?!

  • De faptul că lucrau în fabrici 50 pe acelaşi post de muncă?! 
  • Le e dor să stea la rând câte 20 de ore pentru 1 litru de lapte? 
  • Dor de timpurile când nu se găsea o portocală și habar nu aveam ce este Kiwi?
  • De faptul că nu puteai sărbători Crăciunul căci NU EXISTA? 
  • le este dor de transmisiunile Tv în alb negru şi de ignoranţa totală în care ne ţineau cu bună știință TOVARĂŞII Elena şi Nicolae?! 

Aş ruga să mi se explice de ce EXACT le e dor. Însă rog să nu se abereze, pentru că am trăit destul pe vremea aia ca să-mi amintesc. Sunt adevăruri greu de uitat!

Cum am mai zis: e adevărat că toţi aveau un loc de muncă şi erau fabrici peste tot dar ce viaţă era în afară de asta?! Acum nu mai sunt fabrici, nu mai avem locuri de muncă, se găsesc de toate dar nu sunt bani. Aşa că hai să fim realişti şi să nu trăim în trecut.
Nu e bine acum ba e chiar FOARTE foarte RĂU, însă nici atunci nu era bine... decât din anumite puncte de vedere.

Căderea comunismului era inevitabilă pentru că tovarăşii şefi de stat habar nu aveau ce se întâmpla în ţară şi-şi făceau mânere şi tacâmuri din aur masiv, în timp ce copiii lucrau pe câmp cot la cot cu cei mari. Da, aşa cum auziţi că se întâmplă în China, Cuba şi alte ţări încă comuniste.
Ei făceau clădiri impresionante în timp ce oamenii locuiau câte 5-6 în camere de 3 pe 4 fără apă curentă şi cu baie/bucătărie în comun!

To be continued.

Sunday, 13 January 2013

Epoca de aur- cap. I

EPOCA de AUR. De ce s-o fi numind aşa nu ştiu. Nu prea are sens, că nu a fost de aur decât pentru conducătorii țării. Ei aveau până și tacâmurile, mânerele la uși, făcute din aur. Cred că este ironic/sarcastic, deşi sunt mulţi care sunt convinşi că denumirea este fondată.

Acest articol va avea mai multe capitole pentru că sunt foarte multe de spus. Ideea îi aparţine frumoasei mele prietene, Diana. Mulţumesc.

Perioada comunismului totalitar în România a durat din 6 martie1948 până pe 22 decembrie 1989. Nu voi ţine o lecţie de istorie ci voi relata întâmplări/obiceiuri din aceea vreme.

Pentru mine comunismul a început pe 14 noiembrie 1975. Atunci m-am născut! 

Locuiesc în Moldova, foarte departe de capitală, de aceea, la noi, comunismul nu s-a simţit aşa de tare. Este un paradox căci trăim aproape de Rusia, cea mai mare influenţă comunistă din toate timpurile. 
Noi nu am văzut biserici dărâmate şi aveam permisiunea de a merge la slujbă (biserică) când voiam. Totuşi mama îmi spune că au fost ucişi mulţi preoţi în acea vreme. Voi scrie un articol separat.

Încep cu televizorul. Alb negru. Un singur canal. Programul începea la 18,45 (18,50 ?!) cu un desen animat intitulat „Mihaela, Miaunel şi Bălănel, (erau şi altele dar nu mi le amintesc)”. Erau fără cuvinte şi durau în jur de câteva minute (5 - 10). Îmi amintesc perfect pentru că la 6.45 ajungea tata acasă de la muncă. Programele se încheiau mai înainte de 23, poate pe la 22 – 22,30. Deseori stăteam până apărea imaginea cu dungi orizontale şi cu un sunet continuu urâcios de tip biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiip!
În fiecare seară era un program diferit. (se poate să încurc zilele, vă rog să mă iertaţi=eram doar un copil). Marţea era un film românesc.
Miercurea, era „Telecinemateca” cu filme Internazionale. Filmele fiind cenzurate (Nu săruturi, şezuturi goale etc)
Sâmbăta parcă era „Teleenciclopedia” iar noi eram absolut fascinaţi. Îmi amintesc un nume: Jean Jacques Cousteau=oceanograf. Eram înnebuniţi după filmele alea documentare.
Apoi era, duminica cred , „Cântarea României”. Coruri care ridicau în slăvi comunismul (evident) pe Ceauşescu şi pe Elena.
Duminica era un film ceva în timpul zilei. Nu-mi amintesc decât că pe 15 august 1980 (parcă) ne-a ars o cameră şi fraţii mei se uitau la "Pistruiatu' ". Mama, tata şi cei mai mici puradei (adică eu şi fratele meu) erau în oraş în vizită la sora mea, Maria.  

La ştiri se vorbea exclusiv de ceea ce făcea Ceauşescu şi consoarta lui în timpul zilei.
  1. Mergeau pe câmp unde ştiuleţii erau de mărimi impresionante. Deseori vedeam 2-3 ştiuleţi pe aceiaşi plantă. Lucru destul de neobişnuit şi nu chiar natural dacă stai şi te gândeşti. PARANTEZĂ: Se vociferează că erau persoane care legau efectiv ştiuleţii în plus de plantă. Ştiau exact pe unde o să treacă preşedintele şi pregăteau totul cu maximă atenţie.
  2. Mergeau în fabrici unde producţiile erau impresionante. Erau tare multe pe aceea vreme. Dădea mâna cu oamenii (aleşi dinainte). PARANTEZĂ: Se zice că Ceauşescu era fixat cu microbii: purta cu el o sticlă de spirt cu care îşi frecţiona mâinile ori de câte ori era atins de cineva sau ceva. Deseori era filmat cu o cască de protecţie în cap. Bănuiesc galbenă dar cum Tv-ul era alb negru noi credeam că-i gri. Îl vedeam cum ia nişte ciment şi punea la fundaţia unei noi construcţii. Eram foarte emoţionaţi şi chiar credeam că lucrează cot la cot cu oamenii. (eram copii, ce vrei? Nu cunoşteam altă realitate) Erau invitaţi la inaugurarea clădirilor. Îi urmăream tăind panglici la deschiderea unui spital sau sală de sport sau cine mai ştie ce.
  3. Deseori aveau întruniri/meeting-uri sau mergeau la concerte date în cinstea lor (a cuplului care conducea România Socialistă). La meeting-uri asistau aşa de mulţi oameni că nu-ţi venea să crezi. Toţi păreau încântaţi şi băteau din palme cu o forţă incredibilă. Se cutremurau împrejurimile. Îmi amintesc perfect cum aplaudau câteva minute în şir după fiecare frază pe care o rostea dragul nostru ex preşedinte. El ridica mâinile în semnul foarte cunoscut de pumn în aer făcut din amândouă mâinile încrucişate întinse spre cer. Imposibil de uitat aşa ceva. Habar nu aveam atunci că acei oameni erau luaţi cu forţa de la locurile de muncă pentru a fi aduşi la locul unde Ceauşescu vorbea poporului. Beh... cu forţa este greu de crezut, în fond scăpau de muncă!
  4. La aceste treceri prin mijlocul poporului Ceauşescu lua în braţe câte un copil micuţ, strângea mâini cu mult entuziasm, zâmbea şi părea un om Okay, foarte popular. Lumea cu steaguri în mâini aplauda şi striga sloganuri de tipul: „Trăiască Ceuşescu/Trăiască România/Trăiască tricolorul!” etc. etc.
  5. Când mergea undeva, era întâmpinat cu pâine şi sare. O fată frumoasă (tânără) îmbrăcată în costum popular, tipic zonei unde erau în vizită, ducea colacul împletit pe o tavă tapetată cu un artizanat. Un băiat, tot la fel îmbrăcat, ducea sarea. Sau doar o singură persoană ducea şi sarea şi colacul. El rupea o bucăţică înmuia în sare şi mânca. Hmm. Ce nevoie era oare să înmoi în sare? Habar nu am. Era un obicei cred. Apoi veneau o grămadă de copiii să le aducă buchete de flori. Erau oferite la amândoi. Ei luau zâmbind buchetele şi sărutau copiii, care tremurau de emoţie, pe ambii obraji.
Cam asta vedeam noi la Televizor şi nici nu ne doream lucruri diferite pentru că HABAR nu aveam că exista şi altceva pe lumea asta. Trăiam într-o totală ignoranţă impusă conștient de guvernul ţării.

Multe lucruri mergeau în vremea „epocii de aur” dar...  Români oare cât mai putea continua acest regim?! Era destinat prăbuşirii. Eram sclavi. 
Pe hârtie comunismul era o idee fenomenală: EGALITATE între toţi oamenii. Niciunul nu trebuia să aibă mai mult ca altul. Dar eram săraci până la extrem.
Ciocolata/dulciurile în general, fructele exotice, jucăriile, carnea erau un LUX!!! 
Îmi amintesc că de egal nu era nimeni şi tot cel care nu avea era păgubit. Exact ca în ziua de azi.
Vă recomand cartea pe care o citesc în această perioadă: RISIPITORII de Marin Preda. Tratează exact despre perioada comuniştilor. Interesantă şi uşor de citit. 

To be continued. Sunt foarte multe de zis şi sunt doar amintirile mele.

Thursday, 10 January 2013

Afaceri în România


Afaceri – magazine – vânzători - comportament/atitudine.

Uite cum tratează UNELE  vânzătoarele clienții.

Într-o zi m-am dus în capătul celălalt de oraş la cel mai mare şi dotat magazin din zonă. Voiam să cumpăr nişte carne. Cine m-a pus nu ştiu, a fost un moft tâmpit.
Mă prezint la raionul cu desfacere şi după ce am aşteptat câteva minute, pentru că una dintre vânzătoare era ocupată cu alt client iar una scria nu ştiu ce, a venit o altă vânzătoare şi m-a întrebat ce poftesc. Am cerut nişte kaiser iar ea m-a întrebat dacă-l voiam feliat.
 „Foarte drăguţ din partea dumneaei”, m-am gândit. Răspund,
----„da, mulţumesc, dacă vreţi”. Ea îmi răspunde că nu e că vrea ea, ci dacă vreau eu. „Corect” mi-am zis, „m-am exprimat greşit, ce proastă sunt” şi mi-am cerut scuze.

Pe urmă am cerut şi nişte costiţă şi nu o să-ţi vină să crezi, însă vânzătoarea a refuzat să-mi taie o bucată din costiţa ce voiam pentru că, citez: „are os, nu se poate tăia”.
Trăim în România, fir-ar ea de treabă! M-am gândit: „dacă tu nu o poţi tăia eu o să o pun întreagă în mâncare, cap sec?!
Am fost tentată să renunţ la a o cumpăra, dar am început să mă obişnuiesc cu aberaţiile astea de la noi şi am luat bucata ce mi-a oferit doamna vânzătoare (poate aşa i s-a ordinat să răspundă, cine mai ştie) care avea mai mult slănină decât costiţă de aceea am și întrebat:
--- „sunteţi sigură că e costiţă că nu prea pare?”
----„Sigur că e costiţă, ce eu nu știu ce vând?!”. Hmm. Are preţul dublu decât slănina, se ştie.
N-am fost deloc mulţumită de tratament, dar am luat-o zâmbind şi am mulţumit educat. Plecând am jurat că nu o să mai cumpăr carne în viaţa mea de la ei. Voi trimite o plângere scrisă fără îndoială.
Şi uite aşa au mai pierdut un client!
Menționez că acasă am putut tăia costița foarte ușor, și eu n-am ustensilele lor. 

Ar trebui să renunţăm să facem cumpărături din anumite magazine care nu tratează clienţii cum se cuvine. Sunt atât de multe în jur, ne orientăm spre altul aşa poate proprietarii vor înţelege că nu pot continua pe linia asta.
Cum am mai zis este o meserie grea şi nu oricine este capabil să o facă. Surâsul este FUNDAMENTAL, răbdarea şi toleranţa trebuie să meargă mână-n mână.
Dar toate astea pornesc din inimă, din iubire pentru celălalt. Din nefericire mulţi dintre noi sunt concentraţi doar pe ei însăşi, pe durerea şi orgoliul lor.
Este atât de trist şi atât de greşit.
Oameni... fiţi oameni pentru că va veni o zi când va trebui să daţi socoteală. Banii nu vă vor putea ajuta.

Tuesday, 8 January 2013

Bijuterii seducătoare


Aha! Am găsit şi asta pe net! Numai recent am auzit de acest magazin „Meli Melo”de la nepoata mea, Ema, care a cumpărat o brăţară superbă (în argint placată cu aur) din magazinul din Iaşi.
Personal evit să intru în astfel de magazine că deh.. sunt femeie (din păcate) şi nu mă pot abţine! Şi apoi în magazinele "normale" nu te poţi holba şi saliva la tot ce este că s-ar uita urât la tine vânzătoarele (glumesc :D). Dar pe net poţi să stai cât vrei. NU?! 
Avem mare noroc noi românii cu viteza netului. Să vedeţi Italia ce dezastru e în privinţa asta. Obişnuiam să le spun că la noi până şi cei care pasc oile pe cele mai înalte culmi ale munţilor dispun de internet rapid. La ei doar marile oraşe şi alte câteva localităţi răzleţe au noroc de o bandă bună. Cortina, de ex., care este una dintre cele mai cunoscute localităţi turistice, nu dispune de internet cu bandă largă, doar pe mobil sau telefon fix. Iar preţurile sunt foarte mari. La noi e pomană, zic eu.

Cum spuneam: site-ul Meli Melo este unul colorat şi foarte atrăgător. Bine pus la punct. Acum au PROMOŢII mari, pe 10 ianuarie vor începe altă campanie cu noi promoţii. Fii pe fază.

Ce nu-mi place DELOC este că nu au scris mărimile la toate bijuteriile. Cum ştiu eu cât de mari sunt?! Le-am scris deja un mesaj în care le propun să introducă şi aceste detalii care sunt vitale, cel puţin din punctul meu de vedere. Să văd ce-mi spun.
Update la 10-01-2013. Mi-au răspuns şi Domnişoara Oana Lazăr a fost extrem de drăguţă şi profesională. Adevărul este că doar câteva produse răzleţe, peste care am dat eu că sunt ca o spioană rusă şi văd TOT, nu au toate aceste detalii incluse. Cum este lănţişorul din imagine care m-a interesat în mod deosebit şi am vrut neapărat să ştiu cât de lung e.
Deci personalul este foarte disponibil. Recomand cu încredere! 

Iată o listă cu câteva obiecte ce m-au fascinat. Nu te rezuma să te uiţi doar la astea. Gama e foarte variată şi gusturile sunt diferite. Click pe nume pentru a accesa site-ul.

2. Vai ce chestie inedită: lănţişor cu un medalion care reprezintă o ceaşcă de cafea! Andreea m-am gândit la tine când l-am văzut. "I love coffee"! 
3. Inel de purtat pe două degete. Tare frumos. 
5. Lănţişor cu pendativ absolut SUPERB. Mi l-aş dori enorm. 

Ps. Atenţie la detalii (calitate) şi la card. Nu trece pe roşu!

Scrie-mi

Ciao. Mulţi mi-au zis că ar trebui să folosesc un formular de contact separat. Sincer, nu văd unde stă pericolul. Asta pentru că nu am păţit-o... încă. :D
Adresa la care poţi să-mi scrii este: criopax@gmail.com 

Mă găsești pe Facebook  Carpe Diem. Pagina oficială a blogului unde te aştept să-mi devii prieten click-ând pe butonul „Îmi place/Like". (Mulţumesc)

Tot ce îţi cer este să fii civilizat şi să nu-mi trimiţi spam.
Dacă e-mailul nu este semnat, nu-l voi deschide. Nu sunt clasica curioasă deloc. Te-aş ruga să completezi toate câmpurile şi să te semnezi. Nu voi publica niciun nume, dacă nu vrei.
Nu voi tolera niciun fel de abuz şi-n cazul în care îmi vei scrie doar să mă insulţi, te asigur că mă voi adresa de urgenţă celor care se ocupă de aşa ceva şi voi face tot ce-mi stă în putinţă să fii aspru pedepsit. Mă pricep foarte bine la asta şi sunt o luptătoare neînfricată împotriva injustiţiilor şi insultelor de orice gen, adresate mie sau altora.
Nu voi tolera nici AROGANŢA, prejudecăţile/preconcepţiile, expresiile rasiste (xenofobe)/homofobe, răutatea, pornografia/trivialitatea. 

Astea fiind zise, te aştept cu orice fel de sugestie, idee, întrebare sau critică (constructivă).
Dacă vrei să-mi aduci la cunoştinţă o eroare gramaticală, te rog, foloseşte adresa mea personală. Este o demonstraţie de respect. Să te dai şmecher (că eşti mai deştept decât mine) nu este constructiv. Se numeşte aroganţă/grandomanie şi este ceva ce urăsc cu toate puterile mele.
Nu te aştepta să stau cu mâinile în sân când mă lipseşti de respect. Mă plesneşti? Te plesnesc şi eu.
Şi nu uita că este blogul MEU; nu-ţi place? NU CITI!

Sau scrie-mi pentru că nu ai cu cine vorbi şi eşti prea timid/retras să o faci în public. 
Încurajez pe toţi să vorbească cu străinii pentru că este foarte folositor minţii/moralului. Nu te sfii, nu am trădat niciodată încrederea cuiva. Te aştept. 

Multă pace îţi doresc şi nu uita să ZÂMBEŞTI .... că mâine va fi mai rău.  :)

Mulţumesc.

Sunday, 6 January 2013

Surâsul = iubire


Imaginează-ţi că te uiţi la 2 fotografii reprezentând nişte fete foarte frumoase. În una fetele râd, în alta-sunt supărate. Pe care dintre cele 2 fotografii preferi?
Nu este că o faţă zâmbăreaţă este mult mai atrăgătoare ca una supărată? Poate fi şi o persoană mai urâţică, dar dacă zâmbeşte a câştigat deja multe simpatii.
Cel puţin aşa gândesc eu.

Voi vorbi doar din punctul meu de vedere, dar mi-ar plăcea să aud şi alte păreri.

De mică am fost interesată în psihologie/în comportamentul uman. Nici nu ştiam ce înseamnă psihologie, nu auzisem niciodată cuvântul. Mi se părea normal să mă interesez la cum se comportă cei din jurul meu dar, mai presus, eram interesată la cum mă comport eu, în unele situaţii.
Viaţa rezervă multe surprize, unele bune, altele foarte rele. Dar aşa e de când lumea. Avem o viaţă, suntem meniţi să o trăim.
Este o continuă luptă.
Vă spun din experienţă că TOTUL trece (dacă nu este vorba de o boală incurabilă, Doamne fereşte).
E adevărat că multe experienţe lasă semne indelebile... dar nu toate. Unele sunt neimportante.

Acum 12 ani am avut parte de o experienţă de-a dreptul terifiantă. Eram convinsă că nu o să ies vie din situaţia aceea. Îmi spuneam mereu că mai rău de atât nu se poate. Mda... Total greşit. Mi s-au întâmplat chestii mult mai urâte după, una mai teribilă decât alta. Şi... uite-mă, încă vie, surâzând mereu. Şi nu pentru că am totul. Nici pe departe.

Ia aminte că ÎNTOTDEAUNA se poate mai rău. Aşa cum, întotdeauna, se poate mai bine.

Ce vreau să spun e că trebuie să luăm viaţa aşa cum este: cu bune cu rele.

  • Să nu ne considerăm cele mai ghinioniste persoane din lume.
  • Să nu ne considerăm victime în eternitate. Pentru că, să nu uităm, multe dintre deciziile care ne-au purtat nefericire, le-am luat SINGURI. Nimeni nu ne-a obligat. Aşadar, asume-ţi responsabilitatea acţiunilor!
  • Să nu fim convinşi că numai nouă ni se poate întâmpla „aşa ceva”.
Când ceva greu îţi vine dat, nu trebuie să te întrebi „de ce mie?!”. În adevăr, i se poate întâmpla oricui... orice. Chiar şi lucrurile cele mai puţin probabile, la care nu te-ai gândit niciodată. Vorbesc DOAR din experienţă. 
Viaţa e un câmp minat iar noi trebuie să păşim cu atenţie şi fără furie prin ea. Trebuie să strângem din dinţi şi din pumni, să luptăm fără răgaz, să nu ne dăm bătuţi NICIODATĂ!
Dar, mai ales, trebuie să SURÂDEM. Chiar dacă nu ai niciun motiv, surâde! Pe stradă, la servici, acasă, la doctor... oriunde te afli (beh... poate nu la o înmormântare -( ) Surâde, şi oamenii te vor nota.
Acum câţiva ani m-am trezit într-o dimineaţă şi mi-am zis că ajunge!
--- „Gata, mai mult de atât nu pot să îndur. Mă voi ridica (din nou) şi voi păşi surâzând în viaţă, pentru că acum ştiu că se poate şi mai rău.”
Aşa cum zice Murphy: „Surâde, mâine va fi mai rău”.
Şi aşa am făcut.
Am decis că nu mai vreau nimic de la viaţă în afară de SENINĂTATE, pace sufletească.
Am un acoperiş deasupra capului?! Mi-ajunge. Restul e doar PRAF.
Am renunţat la visurile imposibile şi atunci, încetul cu încetul, am început să mă destind şi să surâd. Mi-am reluat destinul în propriile mâini.
Mă trezeam dimineaţa şi mă forţam să zâmbesc, singură. Uneori în faţa oglinzii. Pentru că uitasem cum se face... sau pur şi simplu muşchii feţei refuzau să o facă. Când ieşeam din casă îmi imprimam pe faţă un surâs „cât mai adevărat” posibil şi ori de câte ori cineva se uita la mine notam, instantaneu, cum i se lumina faţa.
Şi atunci am zis că se merită! Mi s-a părut că făceam un bine omenirii. Pentru că e adevărat... puţini avem motive pentru a surâde dar totuşi... din IUBIRE, Respect şi înţelegere pentru aproapele tău, TE ROG, zâmbeşte!

Degeaba îmi zici că ţii la mine dacă stai mereu încruntat. Degeaba îmi faci cadouri dacă nu ZÂMBEŞTI. Eu nu le vreau! Ce vreau este să ZÂMBEŞTI. Să nu-mi vorbeşti cu tristeţe-n glas.
Căci, aminteşte-ţi cuvintele mele, întotdeauna se poate mai rău. Cu ce te ajută să fii trist? Hai ragionează un pic, câştigi ceva?! NU! Dar ia zâmbeşte! Încearcă măcar, şi vei percepe totul in alt mod, vei vedea lumea cu alţi ochi şi oamenii se vor uita la tine diferit.

Dacă mă iubeşti,.... dacă iubeşti pe aproapele tău, familia, prietenii...  vei surâde PENTRU EI. Învaţă să te IUBEŞTI şi să zâmbeşti. Se poate, pentru că eu pot.
Zâmbetul este INESTIMABIL însă îl poţi oferi gratuit. Este molipsitor.
Fă-ţi un bine ţie şi celor de lângă tine. Este foarte greu, ştiu, dar aşa demonstrezi că-ţi pasă! :)

Ps. Ideea unui prieten drag. Vizionează acest video şi vei înţelege despre ce vorbesc (click pe nume): Validation = Iubire

Wednesday, 2 January 2013

Piţi

De mult voiam să scriu despre piţipoance. De ce?! Păi...pentru că (se pare) este unul dintre cele mai căutate cuvinte pe net. Sincer, nu cred, dar vreau să fiu şi eu în rând cu lumea. Doar nu-s mai bleagă. :)

Anul trecut... ahă, hă, hă mi-am cumpărat o pereche de pantofi super sexy cu gândul să-i port de Crăciun.... adică, na... să-i fac o surpriză moşului... . 
Chestia e că nu mi-a mers. Moşul, banditul, la mine nu a vrut să vină anul ăsta. Cică auzise că voiam să atentez la viaţa lui şi nu a vrut să rişte. Bine... tu crezi că scapi moşule?! Neah... nu ştii cu cine ţi-ai pus în cârd. Lasă, lasă că te prind eu în mână.

Totuşi, pantofii trebuia să-i încalţ în 2012! Pe 31, dimineaţa, am făcut ordine la părinţi, am pregătit paharele, prăjiturile, etc. etc. etc. după care m-am ocupat de mine: am făcut un duş de vreo 45 de minute că mama a crezut că am murit de nu mai ies; apoi mi-am pus părul pe moaţe, m-am dat cu ojă roşie ca focul, m-am machiat frumos, m-am dat cu rujul meu preferat (ăla mă... care arată ca plastilina), mi-am luat lenjerie intimă roşie (nu prea a avut sens că nu a văzut-o nimeni, dar tradiţia zice că aşa se poartă...?! :)) şi am scos pantofii din cutie. Când i-a văzut mama a făcut cruce şi, după ce m-a scuipat pe mine, a stuchit în sân de 3 ori de spaimă.
Mama:
---„Doar nu vrei să încalţi aşa ceva?”
Eu: 
---„Ehi, cum mamă; i-am luat să-i pun în brad, ce crezi?!”
Mama a făcut ochii mari, cât cepele, foarte incredulă:
---„Parcă-s catalige. N-ai să poţi merge mamă cu ei, ascultă-mă”.
Tata s-a uitat şi el şi i-am citit disperarea în ochi, dar nu a zis nimic, de teamă să nu „sar în sus”.
El care nu-mi dădea voie nici să merg la discotecă la 18 ani... Îmi amintesc odată, tot de Revelion, aveam vreo 17 ani, m-am dat cu ruj şi vine el şi mă-ntreabă:
---„Ai vopsit ouăle?!” 
Mă uit la el şi răspund
---„Tată, nu e Paştele, cum să vopsesc ouă?” Abia după vreo 10 ani mi-am dat seama ce a vrut să spună. Pentru el roşul de pe buzele mele reprezenta culoarea în care se vopsesc ouăle la Paşte.
Acum nu-mi mai zice nimic deşi ar vrea... şi-ncă cum.

Bine. Mă-mbrac să ies, să aduc apă şi mama îmi zice-n batjocură:
---„Nu-ţi iei pantofii?” Eu mă fac că nu aud şi ies pe hol. Îi aud discutând:
---„Vai de mine, Marie (zice tata mamei), o să-şi rupă picioarele dacă-i încalţă!” 
Mama răspunde:
---„Ce să-i faci, aşa-i tineretul din ziua de azi. Îs toţi nebuni”. 
Eu răcnesc de pe hol:
---„Am 37 de ani, posibil ca şi la vârsta asta să-mi interziceți să fac ce vreau? Doar ştiţi că nu vă ascultam nici când aveam 16 ani!” 
Iar ei au tăcut chitic, de frică să nu iasă scandal.
Pe urmă şi-au pus inima în pace. „Treaba ei, e mare de-acum”.
Aşa că eu am luat frumos pantofii în seara de Anul Nou. Am făcut şi câteva dansuri populare cu ei. Mamei nu-i venea să creadă că pot sta în picioare drepţi, darmite să mai şi dansez cu ei. Îi ziceam în glumă:
---„Ştiu că-ţi plac mamă şi că vrei să mi-i furi să-i porţi tu” Iar ea zicea:
---„Da, îi iau, îi duc în grădină şi le dau foc!”

Pe 1 ianuarie 2013 i-am cerut dragei mele cumnate să-mi facă nişte poze. Şi atunci îmi zice:
--- „Hai să facem poze de pitzi”, şi-mi dădea indicaţii cum să stau, unde să mă uit şi ce gesturi să fac. Eu am prins repede şpirul. Mai ales că văzusem nişte poze pe Facebook cu asemenea domnişoare în ipostaze extrem de.. interesante (să zicem). Una, în particular, mi-a rămas întipărită-n minte: o fată undeva sus pe o sobă imensă de culoare verde.
--- „Opa, ia să mă sui şi eu pe sobă...” Din nefericire, soba părinţilor are alt stil şi n-am putut să mă urc şi să mă-ntind pe ea. O să-mi fac eu o sobă din aia, (special pentru poze la înălţime) când o să am casa mea. Nu glumesc. Tre' să fie tare fain să dormi acolo la căldurică.

Cumnata mea îmi făcea poze şi râdea de „se tăvălea pe jos” de gesturile mele.
 Eu îi strigam:
---„Auzi muiere, nu mai râde atâta că mi-a-ngheţat şi sângele în vene!”
Dacă te uiţi cu atenţie se vede că eram albastră. :). Erau -13 grade iar eu cu pantofi roşii în zăpadă. 


Plus că străzile erau pline de polei... sticlă era. Lunecai doar cât te uitai! Mă mir că nu m-am transformat în stană de gheaţă. Brrrrrrr. Pitzi, piţi eşti dusă rău.
În casă, cumnata-mea tot încerca să mai ascundă din carpete şi ţoalele colorate dar eu sunt mândră de ele şi m-am aşezat exact unde era mai colorat. Ea tot zicea
---„Tu chiar le pui pe net, nu ţi-e ruşine?!”
---„Nu, DELOC! e munca mamei, sunt orgolioasă.”

Oricum, mama mi-a luat toate păcatele. Stătea în pat şi se uita când la mine când la cumnata-mea (care se prăpădea de râs), făcea cruce zicând încontinuu:
---„Doamne fereşte, Doamne fereşte: am 2 nebune la casă”.
---„Ai ieşit aşa pe stradă? Cred că s-au îngrozit vecinii şi cine v-a mai văzut.”
Ştii ce-mi pasă mie de ei?! Cui nu-i place - să NU se uite. Punct! :)

Îmi pare rău că nu am avut un ruj roz. Ar fi fost perfect.

Prima dată când am văzut pantofi dintr-ăştia am gândit instant: „sunt numai pentru lap dance, nu-s de purtat pe stradă”. Nu?!

În cazul în care ţi-a plăcut/eşti de acord cu ceea ce ai citit (sau ți-a stârnit un zâmbet), un like/share la pagina Facebook este echivalent cu Mulţumesc.